Bătaie cu sâni pentru 30% dintre români

Bătaie cu sâni pentru 30% dintre români
Scena I. Moment care de multă vreme se lăsa aşteptat în politica românească: în plină baie de mulţime, Elena Udrea îşi ridică marginile decolteului. Comoţie mediatică. Gest incoştient, ori liber şi suveran, nu mai contează: fotografia devine virală în două zile. Cetăţeanul din faţa ei va păstra amintiri fierbinţi.

Această ‘Venus busoenis' recidivează într-un clip electoral (tot severinean), în care se lasă iarăşi eclipsată de proprii sâni. (Frumos, nu?, campanie electorală în coloraturi erotice...) Să am pardon, dom'le, n-ai cum să priveşti ochii ; politica se rostogoleşte în clivajul ridicat la rangul de singur apanaj cu valoare certă. Nici vorbă de sexism. Elena Udrea se autoexploatează cu văjnicie. V-o mai amintiţi pe coperta revistei The One, în 2006 şi 2009? Cu un slogan ca "Bună pentru România" (cam kinky, pe bune...), minijup şi mâna-n şold, aproape că te întrebi pe unde şi-o fi petrecut adolescenţa. Dar să nu ne mire: se practică şi-n ţări de vază. Nu dau nume. Important e însă că această mare doamnă, aliată din septembrie cu vestigiile PNŢ-CD, odată recalchiată monarhist, se vede mai degrabă în rol Pompadour, Otéro sau Lupească.

Scena II, retro. Într-un interviu din 2013, Traian Băsescu se referă la tinerii de 20-30 de ani, neafiliaţi, dezinteresaţi de politica de partid, anti-sistem şi mai ales anti-Republică, favorizând cel mai mult o Restauraţie monarhică. Estima procentul lor la 20-30% din electoratul României. Indiferenţi la Cotroceni, ei visează la Peleş. Indiferent la Peleş, Băsescu îi vrea servind Cotroceniul. Altfel nu s-ar fi exprimat iaraşi pe tema referendumului asupra monarhiei, într-un mesaj adresat PNŢ-ului, la final de septembrie. Cum altcumva să îi atragi decât propunând un asemenea test, satisfăcându-le dezideratul, atrăgându-i în joc (şi totodată demonstrând - scop ultim - că nu există o majoritate aptă politic pentru acest curent de simpatie, anihilându-l totodată)? Ce rol mai joacă pe scena candidaturilor de azi o Elenă pusă pe cuceriri kinky?

Încremeneşti ce amestec de idei, iluzii şi lipsă de control fermentează în neuronii echipelor de campanie. Pe lângă mizera degradare pe care ţi-o propun ca standard din 2012 încoace, zvânturaţii ăştia din linia a doua nu par să aibă idee ce mult s-a schimbat profilul electoratului român în ultimii cinci şi respectiv doi ani, cât cinism, deriziune şi exigenţă am ajuns să acumulăm toţi. Da, cei 30% antisistem pot schimba masiv peisajul electoral, dar din 14 prezidenţiabili doar câteva sferturi se potrivesc cu dezideratele lor. Nurii Elenei sunt prea controversaţi ca să mai trezească un (alt) Cocoş.

Întotdeauna spectacolul nostru electoral cuprinde specimene de faună, plus câteva resturi ale unui masiv şi repetat naufragiu politic. Ceea ce speram să devină marca unui nou început liberal, crearea Partidului Liberal-Reformist se lasă aşteptat. Există un nu-ştiu-ce lipsit de precizie în noua aventură liberală, oricât ar fi de atractivă. Ca idee al cărui purtător se face, lui Tăriceanu îi este (i-ar fi) uşor să capteze în jurul lui o elită mai tânără, mai onest dedicată principiilor liberale. Dar capitalul acesta de susţinere prin simpatie poate fi oricând spulberat : cu uşurinţa cu care se cade de pe motocicletă. Trebuie făcută diferenţa - şi liberalii adevăraţi sunt nevoiţi să o facă - între ideea liberală veritabilă şi persoana care o readuce la suprafaţă. Tăriceanu va trebui să se dovească a fi un strateg, nu doar un jucător. Şi nu cred că va avea timp să convingă electoratul într-o lună. Din parte-mi, sunt încântat că a revenit, dar nu convins să-i acord o ştampilă. Lumea nu uită relaţiile niciodată suficient clarificate cu mediile de afaceri - nu pentru că sunt relaţii de afaceri, ci pentru că lezează funcţia publică şi deturnează extrem de facil interesul public înspre interesul privat. Tăriceanu ar mai trebui să discute public, rând pe rând, fiecare din acuzaţiile aduse de Traian Băsescu în 2005-2006 şi să convingă electoratul că bileţele de indulgenţă de genul celor pro-Patriciu nu îi mai sunt în recuzită. Dar am impresia, deloc vagă, că formulele secundare de conducere în politică îi dau suficient confort şi se acomodează binişor cu ele. Spirit mult mai pragmatic decât idealist; servit de idei, servindu-se de idei, dar nu neaparat în fuziune cu ele, Tăriceanu s-ar putea să abandoneze după alegeri Renaşterea liberală aşa cum, o vreme, a abandonat ideea lansării propriului partid. Cu toate că e singurul care mai poate face din Liberalism un brand aspiraţional, câtă încredere să ai, cu adevărat?

(Antonescu? Ca şi Băsescu: de mortuis nihil nisi bene.)

Noul PNL (din/prin ACL) este a doua mare parodie electorală după USL. Parodie, cuvânt elegant. Membrii noului partid - amestec de PNL post-antonescian cu un PDL de periferie - o ştiu cel mai bine. Amor şi scârbă, mariaj care nu uneşte decât două antipatii şi tranşee umplute cu invective. Scos din reperele liberale, alterat în esenţă pe cât e ‘Conservatorismul' lui Voiculescu de fals, PNL-ul, oricât ar încerca supraviţuitorii să mă convingă de contrariu - şi am prieteni printre ei -, a fost redus la o cochilie de care orice Brătianu s-ar dezice. Un PNL social-liberal îl mai înţelegeai: fusese şi tentaţia lui Ionel I.C. aproape un deceniu; Tăriceanu, cu ale lui colaborări PSD-iste, că ştie sau nu, rămâne mai mult în proximitatea PNL-ului istoric de la 1900 decât PNL-ul ‘pedizat', care nu-i atrage pe mulţi din cei 30%. Odată ce ai distrus modelul istoric, de ce ţi-aş mai fi fidel?

Scena III, cu deznodământ. Cei 30% nu sunt de neînlocuit, nici imperisabili. În loc să-şi construiască mişcări politice separate de partide, rămân, dacă nu molcomi, atunci în cel mai bun caz în sfera activismului social fără o agendă implementabilă. Au trecut doi ani. Simpatiile trebuiau traduse în fapte punctuale. 30% este foarte mult în politică. Nu-şi cunosc propria putere, chiar dacă au un model definit. În faţa unui asemenea gol, rodajul alegerii răului celui mai tolerabil va rămâne acelaşi. Iar ţara va mai petrece încă cinci ani cu faimoasa repulsie acidă şi deriziune în faţa atâtor scandaluri, reciclări de inocenţă şi integritate, corupţie şi ţăţăraie venind de la sute de neica-nimeni. Şi-şi va spune cu convingere şi laşitate că "asta merităm". Ştiu eu? Poate că da?... Întreb.

Comenteaza