Este vorba, pe altă latură privind lucrurile, de expansiunea societății „mediatice” (Adorno), a uneia „haotice” (Vattimo), a unei „societăți a cunoașterii”, nu și a „înțelepciunii”, a uneia a „comunicațiilor”, dar nu neapărat a „comunicării” (Habermas), de proliferarea „riscului” (Beck). Eu cred că putem reuni aceste caracterizări sub formula mai intuitivă a „societății nesigure”. Este o societate în care, nu doar în geometria acceptată, ci chiar în practica vieții, o linie dreaptă este anevoie de trasat, iar siguranțele de odinioară (de pildă, a proprietății, a libertății, a triumfului adevărului și dreptății, a dezvoltării economice care lichidează sărăcia, a competenței ce generează soluții, a moralei ce rezultă din cunoaștere, etc.) sunt puse la încercare de forțe considerabile.
Ca și altădată în istorie, crizele iau la noi forme mai acute. De aceea, Cioran sau Eugen Ionescu sau Tzara sau Celan nu au apărut în alt loc. Concret, nu este intelectual român în viață, care să-și merite numele – prin ceea ce a scris și a exprimat public – care să nu fi emis rezerve față de direcția culturală pe care a apucat societatea în care trăim. Romancierii și poeții care spun ceva despre viața oamenilor au exprimat literar trăirea dinăuntrul unei lumi ce nu izbutește să-și pună de acord realitățile cu pretențiile. Cultivarea formală a științei, aberațiile birocratice, disprețul pentru sărman, izolarea politicii de morală, ascensiunea la decizii a celor nepregătiți, încețoșarea orizonturilor sunt aici mai perceptibile. Filosofia are ca menire – în opinia mea – să exprime conceptual de ce se petrec crize de felul celor menționate și cum se ajunge la astfel de situații. Nu doar filosofia caută răspunsuri, dar filosofia este angajată totdeauna dacă investigația este dusă suficient de departe.
Conceptele trebuie elaborate, dar din ele nu rezultă realitățile la care se referă, cum nu rezultă, de pildă, „democrația” din simpla folosire a termenului. În fapt, în prea puține scrieri ale celor declarați filosofi vom regăsi problemele trăite de oameni în zilele noastre, dincoace de clișeele zilei și de limbaje fără aderență la ceea ce se petrece. Tradiția de la noi este de a se lăsa pe umerii literaturii și ai istoriografiei ceee ce trebuie să spună filosofia. Mai recent, o altă orientare nefastă prinde contur - cea a detașării de realitate sub pretextul cultivării specificului filosofiei și a escamotării tacite a răspunderii.
Oricum ar fi însă reprezentată, filosofia rămâne indispensabilă câtă vreme acceptăm că oamenii își reproduc viața asumându-și anumite valori, în condiții date, ce se cer lămurite, și unele și altele, ori de câte ori se iau decizii. În rest, nu putem să nu fim de acord cu Heidegger, că arta, fiind în substanță poezie, numește zeii, iar apoi filosofia le explicitează acțiunea.
La noi, încrederea în filosofie este redusă, iar întrebarea „la ce bun filosofia?” este luată ca semn de luciditate. Una dintre explicațiile acestei stări de lucruri constă în prevalența a trei impresii, preluate fără examinare.
Prima este impresia că filosofia este ceva subiectiv, încât fiecare are filosofia sa și nu merită să se mai ostenească să se informeze. Știm prea bine – mai ales după ce un coleg ceh a avut răbdarea să cerceteze „filosofia nefilosofilor” – că există o „filosofie implicită” chiar la cei care resping filosofia ca gândire elaborată. Nu mai putem fi de acord cu Hegel că până și luarea mesei poate fi interpretată, dar putem admite că în acțiunile prin care ne asigurăm viața se află angajări față de realitate, ce se lasă explicitate. Riedel socotea filosofia, cu argumente destule, drept „gândire mai departe” – acea gândire ce merge din treaptă în treaptă atât de departe încât captează temeiurile ultime. Rămâne însă mereu, mai presus de toate, o diferență netă între „filosofia implicită” a acțiunilor și „filosofia explicitată” în contact cu elaborările din domeniu, precum este, ca să facem o analogie, diferența dintre leacurile verificate de tradiție și medicamentele controlate de cunoașterea științifică a momentului.
A doua este impresia că în scrierile celor care fac filosofie întâlnești idei ale altora, la limită „istoria ideilor filosofice”, dar prea puțină „filosofare”. Este adevărat că istoria filosofiei are pentru filosofare mai mare importanță decât istoria științei pentru cel care face investigație științifică sau istoria artei pentru artist. În ambele cazuri, istoria științei, respectiv, istoria artei, pot fi informative, dar nu sunt hotărâtoare. În cazul filosofării este cu totul altfel.
Au existat, într-adevăr, filosofi care au format praguri în evoluția filosofiei universale, precum Wittgenstein, care abia dacă a citit o mână de cărți de filosofie, sau Husserl și Camus, care nu excelau în stăpânirea istoriei filosofiei. Dar aceste cazuri nu sunt simple. Gânditorii citați confirmă că de cunoașterea rapsodică a filosofiei te poți dispensa, de înțelegerea istoriei filosofiei, nu, dacă scopul este o filosofare relevantă! Filosofia este, în definitiv, sinonimă cu gândirea liberă, înțeleasă nu numai pe orizontală, ci și pe verticală, și nu se lasă confiscată de vreo școală sau catedră. În alte cuvinte, filosofia bine elaborată menține în actualitate, prin natura ei, variate puncte de vedere consacrate de istoria ei. Nu poate fi filosof cel care nu are o bună înțelegere a istoriei filosofiei ca desfășurare de idei vii.
Altfel, și filosofia are patologiile ei, cum le au și științele, arta, religia, cum spunea chiar cel mai profilat teolog al epocii, Joseph Ratzinger. Se vede bine astăzi, de pildă, dezorientarea medieviștilor (istorici, filosofi, literați etc.) și inadecvarea lor când se exprimă, fără suficientă edificare, în terenul problemelor filosofice contemporane. Unul, de exemplu, ținea studenților lecții avântate, cu încredințarea că este inovativ în exaltarea subiectivității ca voință în sine, când i-am arătat, pe textele pe care le subsemna în reviste, că nu face decât să-l reia pe aventurosul Nae Ionescu, ceea ce el nu voia în ruptul capului, din motive ce-l privesc.
A treia impresie este că filosofii reiau mereu aceleași idei din trecut, bătând pasul pe loc. Filosofia nu ar fi cunoscut schimbări majore, încât, cum ne spunea prețuitul profesor D.D.Roșca, „nu este nimic nou sub soare în filosofia de după Hegel”. Opinia mea este că nu ne putem îngădui să privim atât de „de sus” situația fără să riscăm să credem că toți câinii sunt lei. Cum spunea, cu bune argumente, Hillary Putnam, doar în perioada postbelică filosofia a înregistrat mai multe idei noi decât în întreaga ei istorie anterioară. Aceasta este starea de fapt. Oricum, cine vrea să intre în filosofia ce se face astăzi și să se pronunțe asupra ei are de luat contact cu acest peisaj adânc schimbat.
Dar întrebarea „ce aduce filosofia?” revine, mai ales în confuzia valorilor de la noi, din zilele noastre, când, bunăoară, se crede că funcțiile persoanelor le conferă valoare, că ideologia este viziune, în care oportunismul este luat drept inteligență și în care prea rar felul în care oamenii trăiesc devine temă. Chiar dintr-o astfel de confuzie nu este ieșire, fără a urca – dacă ne referim la cunoaștere – de la zvonuri și păreri, la informație, de la informație despre evenimente și păreri, la cunoaștere factuală, de la aceasta la științe, de la tabloul științelor, la interogarea condiționării științelor și de la aceasta la filosofie. În general, nu există ieșire spre cultura matură ce-și lasă urmele benefice în viața oamenilor fără filosofie.
Iar ce vedem în jurul nostru confirmă, fie și indirect, această convingere a utilității filosofiei. După ce, în ultima decadă, am trăit copios decizii eronate, juridic și economic, vedem mai nou decizii de pe azi pe mâine, care nu fac decât să prelungească crizele. Vedem neputința de a duce la capăt o soluție și mai ales de a proiecta realități diferite. Vedem prea puțină încordare ce duce la descoperire științifică, invenție tehnică și creație artistică. Vedem incapacitatea de a fi corect în viața publică. Vedem absența reperelor de drept și de morală sau ignorarea lor dezinvoltă, chiar la cei care ar trebui să le promoveze. Vedem o adâncă criză de motivație, care face ca prea puțini să fie disponibili la sacrificii. Toate acestea – și multe altele – nu pot fi înfrânte doar cu filosofie, dar pot fi depășite cu contribuția filosofiei desfășurată competent, apelând la cultură și cu răspundere pentru consecințe.
Carnap a plasat, într-adevăr, întrebările tradiționale ale filosofiei în sfera „problemelor fără sens” (într-o accepțiune proprie!), superflue, alături de cele ale teologiei. I se poate răspunde, însă, concludent. Habermas a argumentat nu de mult că “problema sensului vieții nu este lipsită sens”. Putem spune că problemele sensului pe care realitatea ne obligă să-l conferim propriei vieții și să-l recunoaștem vieților din jur nu sunt nici ele fără sens. Cine nu interoghează sensul nu poate dezlega chestiunile foarte practice din viața sa și a comunității. Iar unde se caută sens este filosofie.
Avem în sprijinul filosofiei învățături prețioase ale istoriei. Unde nu e filosofare este fragmentare și delăsare. Unde nu e filosofie se trăiesc evenimente, dar ele nu se pot evalua durabil. Unde lipsește filosofia, se ajunge, eventual, la cunoaștere, dar nu și la înțelegere. Unde nu e filosofie, se trăiește prezentul, dar nu se pot arunca sonde în viitor. Unde nu este filosofie cultivată, acțiunea se stinge. Filosofarea are meritul de a întreține întrebări precum „de ce? care este sensul?”, de a da răspunsuri inspirate de întregul vieții noastre, al societății, al istoriei, al lumii și de a feri oamenii de dogmatisme. Filosofia este antidotul cultural cel mai profund la conformism și stagnare. Aceasta pentru că este reflexivitate rațională, iar unde este rațiune, cum ne spunea Fichte, este și voință de rațiune.
Filosofia este de la început împinsă în umbră de suficiență și incultură. Ea stă mereu sub presiunea ideologiilor. Ea este pusă sub semnul întrebării atunci când urgența este alta. Cu suficiența și incultura ea luptă. Primului filosof, lui Thales, i se atribuie replica sugestivă conform căreia iubitorul de înțelepciune, privind spre înalt, se poate împiedica și cădea într-o groapă, dar oponenții săi sunt, de obicei, la nivelul gropii. Filosofia poate opune ideologiilor argumentul că nici o problemă nu se rezolvă fără perspectiva omului întreg. Când sânt urgențe, ea poate aminti că în orice situație este de apelat la capul și conștiința omului.
Astăzi, la o examinare dusă destul de departe, pe care o poate face fiecare, ne vom da seama că, mai mult decât oricând în epoci recente, nu mai sunt soluții durabile – la frământările noastre, ale comunității din care facem parte – fără filosofie elaborată. De aceea, în întrebarea „Ce aduce filosofia?” este cuprinsă și o chestiune ce privește felul în care vrem să trăim, adică o opțiune culturală.
