Cea mai tristă aniversare. Momentul a rămas aproape anonim

Din când în când, în goana sa disperată după prosperitate, omenirea se împiedică de adevăr. Dar, de fiecare dată, se ridică și-și continuă goana.

Veți spune, poate: „Ce e rău în asta?" În definitiv, cu toții ne dorim case mai confortabile, moderne, mașini mai arătoase și televizoare mari și curbate... și multe, multe altele. Pe fond, nu ar fi nimic rău. Și nici nu ar fi un atât de mare rău dacă, în goana sa deșănțată după bogăție, omul și-ar face rău doar sieși. Adică, să plătească împlinirile născute din grosimea portofelului și din câțiva ani îndoielnic adăugați vieții prin stres, angoasă, oboseală extremă, epuizare psihică, îndobitocire mentală, sedentarism, boli cardiovasculare, cancer atotprezent, poluare, accidente, criminalitate. În definitiv, nimic nu-l forțează cu adevărat pe om să trăiască ca un rozător turbat, hotărât să facă praf tot ce poate cuprinde cu privirea.

Răul cel mare, răul absolut, este acela că umanitatea face rău planetei care a crescut-o la sân. În fiecare an, aniversăm „Ziua Întrecerii Măsurii" (Earth Overshoot Day), dar mereu la altă dată, tot mai îndepărtată de finele anului calendaristic. Într-o lume în care asigurarea permanenței și stabilitatea par a fi preocupările cele mai de seamă, o astfel de „aniversare" mobilă și moralizatoare este o ciudățenie... și ar rămâne o simplă ciudățenie dacă nu ar fi însăși reflexul modului tot mai frenetic în care omenirea consumă resursele planetare.

Susținut de partizani și dezavuat de oponenți, mecanismul de măsură este simplu: se consideră că Terra are o biocapacitate de 2,1 hectare, aceasta fiind suprafața producătoare de biomasă care revine unei ființe umane pentru a-i asigura necesarul de consum al unui an calendaristic. Această măsură definește amprenta ecologică a unei ființe umane. Desigur, în jurul acestui prag al sustenabilității situațiile sunt foarte diverse. În cele mai puțin dezvoltate state ale planetei amprenta ecologică se situează în jurul unui hectar de teren productiv, în timp ce în campioana absolută a bunăstării (și a risipei), SUA, amprenta urcă spre 10 hectare! Desigur, acest fapt pare să nu impresioneze în nici un fel pe tembelii guvernanți americani, care au respins acordul de la Paris privind clima ca fiind „nefast pentru economia americană".Ignorând cu cinism faptul elementar că economia americană este cel mai mare blestem pentru ecosistemul planetar, și că acest monstru cu picioare șubrede nu poate recâștiga iluzia unei creșteri decât continuând jaful netrebnic asupra resurselor planetare.

Datele statistice pot deveni absolut pilduitoare dacă introducem în ecuație și indicele de dezvoltare a ființelor umane, un indicator care, pe o scară de la 0 la 1, definește nivelul mediu de dezvoltare a indivizilor dintr-o națiune în funcție de speranța de viață, nivelul de educație și venit. Se consideră că un nivel înalt de dezvoltare umană este atins atunci când acest indicator depășește valoarea 0,8. Și acum țineți-vă bine: dacă punem într-o diagramă cu două intrări (amprenta ecologică și indicele de dezvoltare umană) toate statele lumii, unul singur se încadrează în cele două criterii mai sus amintite. Și acesta este Cuba (sic!), care înregistrează 0,85 indice al dezvoltării umane și 1,8 ha amprentă ecologică pe locuitor!

Să terminăm deci cu proslăvirea culturii și bunăstării țărilor „dezvoltate"! Prosperitatea de tip occidental, către care și noi tindem cu disperare și cu nerușinare, este o adevărată boală mortală pentru planetă. Și chiar nu contează dacă actuala încălzire globală este un fenomen natural, generat de cicluri încă necunoscute ale climei terestre, sau un fenomen artificial, generat de poftele bolnăvicioase ale virusului uman, sau de o perversă combinație a celor două.

Ceea ce contează cu adevărat în acest moment de răscruce, la care marii bogătani dau semne că doresc un drum al ignorării și contestării problemelor, este că, în anul trecut, concentrația de dioxid de carbon în atmosferă a trecut pragul fatidic de 400 ppm (părți per milion), și că același an a fost cel mai cald din istoria meteorologiei. Contează că avem certitudinea că 2017 va fi un an și mai fierbinte, și mai marcat de fenomene extreme și catastrofe climatice. Contează că două treimi din Marea Barieră de corali, prosperă în ultimii 25 de milioane de ani, sunt pe moarte. Contează că în Arctica temperatura medie este cu două grade peste media ultimilor 40 de ani, ducând la cvasi-dispariția calotei de gheață și la grava amenințare a existenței splendidului urs polar. Contează că în Antarctica banchizele se descompun, deschizând calea topirii calotei glaciare. Contează că în Groenlanda, care încă mai are pe alocuri gheață groasă de 3 kilometri, țărmurile sunt bântuite de trei ani încoace de incendii de vegetație, ultimul fiind încă întins pe mii de hectare.

Contează și ce a spus George Carlin, americanul care a dojenit cel mai bine moravurile omenești cu ajutorul șarjelor umoristice: „Omul este cea mai bolnavă specie. Venerează un dumnezeu invizibil și distruge natura vizibilă. Fără să-și dea seama că natura pe care o distruge este dumnezeul pe care îl venerează."

În anul acesta, Ziua Întrecerii Măsurii a căzut pe 2 August, ceea ce înseamnă că în 2017 ne trebuie 1,7 planete pentru a ne satisface poftele. Momentul a rămas aproape anonim. Noi am fost mult prea ocupați să venerăm banul.