Cercetarea istorică a lui Isus. Începutul

Una dintre marile înnoiri ale culturii moderne provine din expansiunea cercetării istorice a căii pe care Isus din Nazaret a devenit Isus Hristos.

De personalitatea lui Isus este legată, cum se știe, inițierea unei dizidențe în sânul iudaismului, care a dus, istoricește, la apariția celei mai influente religii - creștinismul. De departe cea mai cunoscută personalitate a antichității, Isus a inspirat deja de aproape două milenii omenirea. În raport cu învățătura și viața sa au luat ființă curente de gândire care au hotărît cursul istoriei. Cercetarea istorică a lui Isus are astfel importanță mai mult decât istorică: ea marchează înțelegerea de sine a umanității.

Dincoace de împrejurarea că iudeii și creștinii privesc diferit unele dintre aspectele istoriei și de faptul că sunt sensibile diferențe între protestanți, catolici și ortodocși, se poate spune că cercetarea lui Isus sub aspect istoric este un bun comun al bisericilor și al iudaismului și creștinismului. Ea confirmă, la rândul ei, optica - reprezentată de la apostolul Pavel la Rosenzweig și, apoi, la Ratzinger - potrivit căreia nu avem de a face în relația iudaism-creștinism cu religii diferite, ci cu o singură religie, ce se ramifică în funcție de două căi ale mântuirii (redempțiunii).

Nu se poate face din cercetarea istorică un criteriu de religiozitate, dar rezultatele ei pot spori cultura religioasă a oamenilor. Profunzimea credinței este servită astăzi de buna cunoaștere a ceea ce s-a petrecut la Ierusalim în jurul intrării în era noastră, atât sub aspect istoric, cât și escatologic.

Unde este începutul cercetării istorice a lui Isus? Ce avem de reținut din el? Cu ocazia Sărbătorilor 2014-2015, voi încerca un răspuns strâns, în forma unei sinteze (pentru detalieri, vezi Andrei Marga, Religia în era globalizării, Ed. Academiei Române, București, 2014 și Explorări în prezent, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2014) ce pune în relief scrieri dătătoare de direcție.

Încep cu observația că însăși cercetarea istorică a lui Isus are în urmă o istorie ce lasă să se distingă o dezvoltare în etape. Prima a fost aceea a desprinderii abordării istorice a lui Isus de abordarea escatologică consacrată de Biserici, care urcă până la Hegel și discipolii săi. A doua etapă a fost cea a angajării cercetării istorice autonome, care începe cu David F. Strauss. A treia este etapa tragerii consecințelor pe planul înțelegerii de sine a creștinismului - pe care o ilustrează von Harnack și Bultmann - și a iudaismului, cu Baeck și Ben Chorin. A patra este etapa noilor sinteze ale istoriei și eschatologiei, pe care o reprezintă în prima linie Sanders, Moltmann, Ratzinger. Etapele nu se dispun strict cronologic, unele mai vechi continuând sub cele mai noi.
Nu toți teologii au preluat în propozițiile lor cunoștințele istorice dobândite, dar fiecare a trebuit să țină seama de acestea. Nu fiecare istoric cunoaște rezultatele cercetării lui Isus, dar dezbaterea asupra culturii nu mai este informată destul fără această cunoaștere. Prea puțini filosofi sunt astăzi familiarizați cu o temă fără de care istoria însăși se înțelege anevoie.

Cercetarea istorică a lui Isus a inceput cu efortul lui Reimarus de a aduce credința pe terenul „rațiunii naturale" a oamenilor. Creștinismul este văzut aici ca religie inițiată de Isus din Nazaret și consacrată drept „cristologie", după răstignirea și învierea lui Isus și prin interpretarea dată de Apostolul Pavel. "Naturalizarea" creștinismului este dusă de Reimarus, în opoziție cu iluminismul francez și dogmatica tradițională, până acolo încât se distinge între "Evanghelia lui Isus" și relatările despre Isus ale discipolilor.

Reimarus nu a mărturisit decât unor prieteni gândul ce-l frământa. Lessing a fost cel care i-a publicat reflecțiile (sub titlul Von der Zwecke Jesu und seiner Jünger,1778). Invocînd convergențele dintre Matei și Luca, Eichhorn a lansat teza unei "evanghelii originare (Urevangeliums)", și a propus căutarea ei pentru a înțelege sensuI originar al "conceptului învățăturii creștine (des christlichen Lehrbegriffs)", care, în istorie, ar fi fost a fost "simplificat".

Trei filosofi de primă mărime aveau să elucideze durabil semnificația lui Isus din Nazaret în istoria lumii. Herder a arătat (cu Vom Erlöser der Menschen. Nach unseren drei ersten Evangelien, 1796) că nu se pot nivela diferențele dintre Evanghelii, pe care le-a interpretat ca preluări orale ale „evangheliei originare (Urevangelium)". Aceasta din urmă a avut ca bază "predica lui Isus" despre „împărăția lui Dumnezeu", care a fost ulterior absorbită într-o „evanghelie orientată biografic". Hegel a aplicat în descrierea genezei creștinismului perechea de concepte „viață și iubire (Leben und Liebe)" și a dat (cu Viața lui Isus, 1795) o interpretare alternativă la dogmatica tradițională și la iluminism. Schleiermacher (cu Über die Religion, 1799) l-a conceput pe Isus ca „întruchipare originară (Urbild)" a unui concept de religie care este permisiv pentru dezvoltări istorice.

Odată cu David F. Strauss (1808-1874), s-a produs cotitura spre cercetarea istorică autonomă a lui Isus din Nazaret. Cu o scriere ce a impresionat generațiile (Das Leben Jesu, kritisch bearbeitet, 1835-36), Strauss voia să înlocuiască „persoana" lui Isus ca centru al creștinismului cu „ideea" sa, încât s-a concentrat, prin examinarea Vechiului Testament și a Noului Testament, asupra formării creștinismului. El a opus interpretării tradiționale a vieții lui Isus o abordare istorică călăuzită de ideea „mitului": în figura lui Isus ar fi reunite rezultatele unei istorii complicate, încât reprezentarea lui Isus are, inevitabil, tot mai puțin de a face cu ceea ce a fost în realitate.

Contemporanul său Bruno Bauer a privit Evanghelia dupa Ioan ca efect al influenței speculației asupra Logosului, venită dinspre Filon din Alexandria, asupra noii învățături despre Isus. Apoi (într-o vestită Kritik der evangelischen Geschichte der Sinoptiker, 1841-42) Bauer a pus la îndoială existența istorică a lui Isus. Teza sa a fost aceea că Isus a fost mai curând o creație a Evangheliilor. Creștinismul ar rezulta din întâlnirea reflecției evangheliștilor cu filosofia stoică a lui Seneca și cu speculația asupra Logosului datorată Școlii din Alexandria.

Învățatul Ferdinand C. Baur a distins între abordarea istorică a Noului Testament și abordarea escatologică ("teoria dogmelor") și a propus (în Das Christentum und die christliche Kirche der ersten drei Jahrhunderte, 1853) abordarea istorică a lui Isus, în locul celei „negativ critice" a lui Strauss. El a acceptat că Evanghelia după Ioan nu este relatare istorică, ci prezentarea unei „idei", recunoscând, însă, caracterul de relatări istorice al evangheliilor sinoptice. Evangheliile nu sunt însă doar relatări istorice, ci „scrieri cu tendință (Tendenzschrift)", iar ca „scrieri cu tendință" sunt inevitabil "produse ale timpului lor". De aceea, o „critică istorică" are un câmp mai larg decât stricta verificare a faptelor din relatări.
Odată cu Ernst Renan (1823-1892), catolicismul a dat prima scriere semnificativă despre istoria lui Isus ( La Vie de Jesu, 1863) și a început să consacre forțe considerabile reconstituirii acestei istorii. Cercetarea istorică a înaintat, însă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în așa fel încât a pierdut legătura cu abordarea escatologică îmbrățișată de Biserică. În această situație s-a produs prima reacție majoră de nemuțumire printre teologi, care au opus ( cu Martin Köhler, Der sogenannte historische Jesus und der geschichtliche biblische Jesus, 1892) reducerii lui Isus la o ființă umană, relativizarea abordării istorice înseși. Teza curentului spune că "Isus istoric al scriitorilor moderni ni-l ascund pe Christosul viu". Pe de altă parte, neglijarea ascedenței iudaice a lui Isus din Nazaret a stârnit reacțiii (cu Julius Wellhausen, Israelitische und jüdische Geschichte, 1894) ce s-au orientat către etalarea continuității dinspre iudaism spre Predica de pe munte.

Ne aflăm astăzi la un cu totul alt nivel al cunoaşterii vieţii pământești a lui Isus decât cel la care au putut apela Hegel sau Renan și succesorii lor din secolul al nouăsprezecelea. Care sunt sursele pe care ne sprijinim? Este vorba despre Evangheliile lui Marcu, Matei, Luca şi Ioan, toate scrise, cum se ştie, după răstignirea lui Isus, pentru a relata extraordinara sa viaţă şi sacrificiul său, precum şi învierea şi mesajul său către omenire. Noul Testament rămâne sursa majoră a cunoașterii lui Isus în orice privință. I se adaugă, însă, sursele rabinice cu privire la primele secole ale erei creştine; istoriografia romană a primelor secole; noile cercetări istorice ale primelor secole de istorie, ce permit mai buna cunoaştere a vieţii religioase şi sociale a evreilor din vechea Palestină (studii de istorie ale lui Schürer, din 1901-1911; istorii şi comentarii la Noul Testament, Talmud şi Midrash, strânse în 1922-1928; numeroase lucrări despre istoria pământească a lui Isus publicate din 1950 încoace); relectura scrierilor în ebraică sau în dialectul aramaic (preluate, secole la rând, prin traduceri greceşti) de către cunoscători de ebraică şi aramaică; descoperirile arheologice făcute la Ierusalim, Nazaret, Capernaum şi în alte locuri din Israel, cu privire la primele decenii ale erei creştine; manuscrisele de la Qumran; analize filologice noi ale textelor moştenite; analiza comparativă a datelor provenite din toate sursele ce stau la îndemână.

Gaalyah Cornfeld ne-a dat (cu volumul The Historical Jesus. A Scholarly View of the Man and His World, 1982), un prim tablou cuprinzător al surselor din epoca recentă. Ca urmare, s-a putut infirma definitiv teza ce a mai avut adepţi la mijlocul secolului al XIX-lea (Bruno Bauer, cum am văzut) şi chiar în secolul al douăzecilea (vezi Rudolf Augstein, Jesus Menschensohn, 1999), după care Isus Hristos ar fi fost o simplă plăsmuire idealizată şi cultivată de tradiţie, fără altceva.
Odată deschisă calea cercetărilor - istorice, teologice, filologice - consacrate lui Isus Hristos, s-a deschis un nou capitol în relaţia dintre iudaism şi creştinism. La această deschidere au contribuit noile poziţii ale teologiei creştine, ale Bisericilor şi ale iudaismului, adoptate după secole de discriminări și nedreptăţi, care au culminat în Europa cu Shoah.

În monumentala sa Ideen zur Philosophie der Geschichte der Menschheit (1784-1791), Herder a inclus iudaismul în interpretarea istoriei universale ca manifestare a spe¬ci¬ficului cultural al diferitelor popoare şi a stimulat, prin aceasta, in¬teresul oamenilor de pretutindeni pentru cultura din Țara Sfântă şi chiar con¬ştiinţa de sine a multor evrei. Mai târziu, Adolf von Harnack (cu Das Wesen des Christentums, 1900) a căutat să ajungă, prin cercetare istorică, la creştinismul originar, dincolo de straturile culturale ce şi-au lăsat urmele asupra termenilor şi viziunii. El a vrut să regăsească sub învelișul elenistic nucleul originar al creștinismului. În fapt, a replicat rabinul Leo Baeck (în Harnack's Lectures on the Essence of Christianity, 1905), lăsându-se condus de căutarea a ce este sem¬nificativ pentru istoric - ceea ce nu este neapărat semnificativ pentru timpul evenimentului - cunoscutul teolog nu a mai putut merge până la capăt. Teza lui Leo Baeck era aceasta: „Isus este o personalitate pro¬fund evreiască; întreaga sa strădanie şi acţiune, memoria şi sim¬ţirea, vorbi¬rea şi tăcerea sunt ale unui fel de a fi evreiesc, un fel de ide¬alism evreiesc, cel mai bun ce poate fi găsit în iudaism şi care, în acel timp, putea fi găsit numai în iudaism. El a fost un evreu printre evrei".

Împreună, von Harnack și Baeck au tras consecințe din cercetarea istorică a lui Isus și au transformat-o într-un capitol al teologiei contemporane. În opera lui Rudolf Bultmann, acest capitol este cel mai amplu. Acesta a vrut (în Die Geschichte der synoptischen Tradition, 1921) să capteze condițiile (începând cu ceea ce s-a petrecut în comunitatea evreilor și a culminat cu preluarea lui Isus și integrarea lui într-o istorie) ce au făcut posibile Evangheliile și să lămurească (cu Das Urchistentum im Rahmen der antiken Religionen, 1949) sinteza rezultată din întâlnirea dintre monismul iudaic și dualismul grecilor, dintre unitatea evreiască a rațiunii și voinței și exaltarea greacă a rațiunii. Rudolf Bultmann a crezut (în Jesus, 1926) că „despre viața și personalitatea lui Isus nu mai putem ști nimic, căci izvoarele creștine nu s-au interesat de aceasta, restul fiind foarte fragmentare și năpădite de legendă, iar alte izvoare despre Isus nu există". Această neîncredere în găsirea de noi izvoare a contat, interesant, mai mult ca „provocare" la noi cercetări.

Odată cu Isus istoric s-au ridicat probleme noi pentru istorie și pentru teologie, deopotrivă. Teologia este indisolubil legată de acţiunea lui Isus ca trimis al lui Dumnezeu spre a arăta lumii calea mântuirii. În schimb, cercetarea istorică, prin natura ei, este o cercetare factuală, călăuzită de asumpţii ce o transcend continuu. Nu este posibilă purificarea cercetării istorice de asumpţii ce o transcend, încât o istorie doar factuală nu este posibilă. Din acest punct de vedere, reacţia lui Joseph Ratzinger este de înţeles. În Einführung in das Christentum (1968), renumitul teolog a criticat „metoda istorico-critică" cu argumentul că „historia [Histoire] în cel mai îngust sens al cuvântului nu numai că desluşeşte istoria [Geschichte], dar o şi maschează. Cu aceasta se impune de la sine împrejurarea că ea îl poate sesiza, într-adevăr, pe omul Isus, dar îl găseşte foarte greu pe Hristosul din el, care, ca adevăr al istoriei [Geschichte], nu se lasă surprins cu dovezile exactităţii pure". Joseph Ratzinger vrea să menţină uni¬tatea dintre Isus şi Hristos luând ca punct de sprijin „ceea ce ne spune credinţa, ceea ce nu este reconstrucţie, ci prezent, nu teorie, ci o realitate a existării vii".

Noile poziţii ale Bisericilor au avut ele însele o importan¬ţă enormă în schimbarea de epocă în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Isus Hristos. Consiliul Ecumenic al Bisericilor a adoptat Declaraţia de la New Delhi (1962), în care se spune că „în învăţământul creştin, eve¬nimentele istorice care au condus la crucificare nu trebuie să fie pre¬zentate în aşa fel încât să se pună în seama poporului evreu de astăzi responsabilităţi ce revin umanităţii întregi, şi nu unei singure rase sau comunităţi. Evreii au fost primii care l-au acceptat pe Isus, iar evreii nu sunt singurii care nu-l recunosc". Mai este de observat că Vaticanul a luat măsuri salutare, în consecința Conciliului din 1965, pentru a anula acele pasaje ale liturghiei care, prin tradiţia de mai bine de o mie de ani, îi incriminau pe evrei. Episcopatul german a dat vestita Erklärung über das Verhältnis der Kirche zum Judentum (1980), în care s-a scris: „cine îl întâlneşte pe Isus Hristos întâlneşte iudaismul". În 1986, suveranul pontif a intrat în Sinagoga Romei și s-a adresat evreilor dezvoltând formula lui Ioan al XXIII-lea: „Voi sunteţi fraţii noştri de predilecţie şi, într-un anumit sens, se poate spune că voi sunteţi fraţii noştri mai mari". Bisericile ortodoxe au îmbrățișat Cele zece puncte de la Seelisberg (1967), în care se cere „să ne re¬amintim că Isus Hristos s-a născut dintr-o fecioară evreică, din neamul lui David şi din poporul lui Israel, şi că dragostea Sa veşnică şi iertarea Sa îmbrăţişează deopotrivă poporul Său şi lumea întreagă".