Chestiuni delicate

Chestiuni delicate
În campania prezidenţială 2014 din România s-au ridicat trei chestiuni delicate: este pregătit cineva care a lucrat numai în provincie pentru principala funcţie în stat? se cuvine să devină preşedintele ţării membrul unei minorităţi etnice? poate fi un lutheran, într-o ţară majoritar ortodoxă, acel preşedinte?

 

Aceste chestiuni au fost puse atât de vehement la un moment dat, chiar de către persoane cu răspunderi publice, încât păreau să fie hotărâtoare. Electoratul le-a dezlegat, însă, cu o bună intuiţie, ceea ce este deja un fapt istoric, cu siguranţă. România nu s-a lăsat la remorca prejudecăţilor. Numai că, aşa cum ştim, democraţia nu se reduce la fapte împlinite, ci pretinde lămuriri raţionale.

În ţara noastră, suntem obişnuiţi cu recrutarea din Bucureşti a liderilor de la vârf. Rareori izbuteşte cine nu este un „escu". Înainte de a ajunge în poziţii de decizie, mulţi dintre cei din provincie au trecut printr-un fel de stagiu prealabil în capitală. Şi alte ţări au această tradiţie chestionabilă, după cum sunt ţări în care oameni consacraţi în provincie cuceresc direct funcţiile de vârf. În definitiv, mulţi preşedinţi americani (Carter, Reagan, Clinton în vremurile mai noi) veneau din poziţia de lideri din afara capitalei federale, la ca şi unii premierii italieni sau francezi. Pe de altă parte, de multe ori este o binefacere să vină cineva din afara establishment-ului, care schimbă o direcţie de evoluţie.

Pe bună dreptate, numeroşi dintre cei care au urmărit prima dezbatere televizată a celor doi candidaţi la preşedinţia României şi-au dat repede seama că în fapt nu este, cum ne-am fi aşteptat, vreo competiţie între un orizont larg şi unul provincial. A fost, de fapt, o confruntare între abilităţi activistice şi onestitate. Nu orizontul de cunoaştere, mai larg sau mai restrâns, distingea candidaţii, ci cu totul altceva: disponibilitatea de a se angaja pe altă rută decât cea pe care, din nefericire, politica românească stagnează de ceva vreme şi care înseamnă duplicitate, reducerea competenţei la descurcare, preferinţa pentru inşi slab pregătiţi şi sărăcia de idei.
Aceasta nu înseamnă că pe noul preşedinte nu-l aşteaptă un efort enorm pentru a-şi satisface mandatul. Efectiv, este de regândit cam totul în ţară, dacă este ca deviza „România lucrului bine făcut" să devină realitate. De pildă, autorităţile nu şi-au lămurit nici acum ce este de făcut într-o economie globalizată, spre a nu condamna ţara la perpetue crize. Apoi, trebuie impulsionată o cuprinzătoare refacere a legislaţiei, de la Constituţie, trecând prin legile organice, la alte legi. Nici o lege organică de astăzi nu dă rezultatele de care este nevoie, fiind lovită de erori de toate felurile. În plus, se cere o politică externă care să nu mai fie mimetică şi stearpă, precum cea din anii din urmă, ci să inoveze şi să aducă beneficii perceptibile. Peste toate, regula „omul potrivit la locul potrivit", fără de care nici o societate nu s-a normalizat, va trebui pusă în aplicare fără corupţia devenită endemică.

Chiar şi numai aceste mari capitole cer o pregătire a candidaţilor ce excede cu mult ceea ce ei au etalat până acum. Ele cer echipe în mod real pricepute, care cunosc ţara şi o pot pune în mişcare. Căci, din nefericire, nici dezvoltarea, nici modernizarea nici întâmpinarea globalizării - ca să reducem la trei orizonturi ceea ce este de făcut - nu găsesc România cu lecţiile făcute. Iar confuzia valorilor - care a inundat-o şi în virtutea căreia oricine face ceva este împroşcat repede de neisprăviţi - îi împiedică orice pas înainte.
Faptul că un minoritar (etnic) ajunge în fruntea unei ţări nu mai este o surpriză. Istoria modernă este plină de exemple celebre (de la Disraeli, dacă vrem, la Atatürk sau, în zilele noastre, la Rousseff). În sistemele democratice, această eventualitate nu este exclusă. Se cuvine adăugat că cine ajunge să concureze la o funcţie nu ameninţă să ocupe locul altuia, cum s-a mai crezut în campania recent încheiată. Democraţia bine înţeleasă nu operează de fapt cu algoritmi. De aceea, în 1998, Klaus Johannis, deşi venea din Forumul Democrat al Germanilor, o formaţiune cu doar 8% pondere în populaţia locală, a putut fi numit inspector general şcolar la Sibiu, iar apoi Convenţia Democratică i-a dat, în aceleaşi condiţii, susţinerea pentru a a deveni primar. Nu s-a procedat algoritmic, iar aceasta s-a dovedit a fi soluţia matură.

Nu insist asupra argumentului lui Nicolae Iorga, care observa judicios că interferenţa popoarelor din regiunea europeană în care ne aflăm face ca naţiunile să poată fi distinse mai curând după limbă. Vreau să aduc în faţă un fapt prea puţin discutat la noi: contribuţia creatoare a comunităţii germanilor din arcul Carpaţilor, care a întrecut totdeauna, de departe, ponderea lor demografică. După epoca romană, saşii au fost cei care au dat profil Transilvaniei în cadrele europene şi au legat-o de Occident (cum ne arată Harald Zimmermann, Siebenbürgen und seine Hospites Teutonici, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 1996). Ei au dat unul dintre primele sisteme şcolare organizate riguros din Europa (Heinz Brandsch, Haben die Siebenburger Sachsen das erste allgemeine Schulwesen gehabt?, Hermannstadt, 1931). Din rândul lor s-au ridicat devreme rectori ai universităţii din Viena şi învăţaţi renumiţi ai regiunii. Ei au dat inovaţii tehnice recunoscute universal, de la Meissner la Oberth (cum ne arată Hans Barth, Von Honterus zu Oberth..., Bukarest, 1980). Ei şi-au asumat iniţiative culturale în premieră (de pildă, crearea primei reviste de literatură comparată, cum ne spun cercetători americani). De la aproape un milion în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, saşii şi şvabii au ajuns - datorită deportărilor şi emigrării - la cifra de azi. Micşorarea comunităţii germane a adăugat de fapt - după diminuarea comunităţii evreilor români, datorită holocaustului şi emigrării, a doua mare pierdere a României postbelice, de care ţara noastră se resimte şi acum.

Peste toate, între timp lumea s-a schimbat mai mult decât se ia în seamă, încât dimensiunea demografică şi teritoriul în sine au importanţă majoră împreună cu alte coordonate. Punerea în lucru a capacităţii creatoare şi contribuţiile efective contează de asemenea.
Foarte probabil, odată cu alegerea din 16 noiembrie 2014, se privează de suport acuzarea „naţionalismului" autohton, care a rămas plină de clişee. Românii au arătat că pot proceda conform valorilor universale. Pe de altă parte, acum se vede limpede că Georg Weber (în monumentala sa monografie Die Emigration der siebenburger Sachsen..., Böhlau, Köln, Weimar, Wien, 2003) a avut dreptate când lăsa deschisă întrebarea dacă prezenţa germană în arcul Carpaţilor se încheie după opt sute cincizeci de ani, cum spuneau neîncrezătorii. Fondatorul Forumului Democrat al Germanilor, Paul Philippi, a reluat, totuşi, nu cu mulţi ani în urmă (în volumul Weder Erbe noch Zukunft?, Honterus, Sibiu, 2010), două întrebări grave: se mai poate păstra moştenirea săsească? se mai poate construi un viitor pentru comunitatea germană în România? Nu sunt întrebări uşoare. Aproape sigur, la încheierea alegerii prezidenţiale din România lui 2014, învăţatul istoric şi pastor va trebui să scrie o nouă carte.
Unii, laici sau credincioşi, au insistat pe ideea că cine nu este ortodox nu s-ar cuveni să aspire la funcţia supremă într-o ţară majoritar ortodoxă. Punerea tranşantă a condiţiei a stârnit spiritele. O parte a alegătorilor, se poate bănui, a acceptat condiţia, dar alta, cea mai mare parte, a nesocotit-o. Răspunsurile date explicit nu au fost mulţumitoare nici într-un caz, nici în altul mulţumitoare.

Nu mai este un răspuns suficient, ci mai degrabă sumar (chiar dacă în parte justificat) acela că statul este secularizat. Este un răspuns ce ocoleşte veritabila problemă. Căci nu putem împiedica oamenii să pună chestiunea religiei în calitate de cetăţeni ai statelor secularizate. Ştim, deja din iluminismul german, în mod exact de la Moses Mendelsohn, că nimeni nu poate cuceri fortăreaţa convingerilor unui om. În fapt, oamenii nu sunt cetăţeni doar cu o jumătate a fiinţei lor. De altfel, secularizarea nu poate opri cetăţeanul să aibă opţiuni religioase şi să le exprime public, chiar în chestiuni ale vieţii publice.

Discuţia în spaţiul public despre afilierea convingerilor ar trebui să rămână însă politică. Dar dacă, totuşi, această discuţie urcă la religie, atunci nu suficienţa de sine reprezintă soluţia. Nu duce departe, cultural vorbind, obstinaţia de a socoti că cei care au altă confesiune decât tine nu pricep adevărul. Pe de altă parte, ca parte a creştinătăţii, nici ortodoxia nu discriminează oamenii, ci-i integrează în comunitatea bazată pe smerenie şi iubirea aproapelui. Autenticitatea credinţei se confirmă în creştinism în preocuparea de a-l cuprinde pe celălalt în cercul vieţii tale.
Dincolo de aceasta, ar trebui însă luată la cunoştinţă contribuţia lutherană, a protestantismului în general, la modernizare, inclusiv în România. Din păcate, sintezele istoriografiei naţionale nu reuşesc decât prea rar să încorporeze rezultatele cercetărilor valide întreprinse în afara ţării sau în institutele minorităţilor. Să mai spunem că protestantismul a iniţiat şi desfăşurat (de la Reimarus, trecând prin David Strauss şi von Harnack, la Sanders) impunătoarea cercetare a lui „Isus istoric", fără cunoaşterea căreia un creştin - fie el catolic, ortodox sau protestant - se privează de imensa cultură de astăzi a credinţei sale?. Nu cumva chiar mari teologi protestanţi (precum Jürgen Moltmann în relaţia cu Dumitru Stăniloaie) au vehiculat în actualitate vârfuri ale teologiei ortodoxe? Nu cumva cea mai mare parte a teologilor ortodocşi de astăzi au studiat în spaţiul germanofon, majoritatea la facultăţile de teologie protestantă? Peste toate, Rusia nu a devenit mai puţin ortodoxă avd în frunte, nu de mult, un patriarh prestigios de sorginte germană şi nimeni nu a pus problema în alţi termeni decât în cei ai consecvenţei credinţei.

Discuţia despre confesiunea candidaţilor la demnităţi publice - dacă este să aibă loc - ar trebui făcută, în orice caz, cu o cultură creştină adusă la zi. Sub alt aspect privind lucrurile, subiectele religioase au nevoie de o anume gravitate când sunt aduse în spaţiul dezbaterii publice şi nu ar trebui lăsate pe mâna unor propagandişti de ocazie. În definitiv, chiar în maxima protestantă „sola scriptura" este o invitaţie la opinia cea dreaptă, dar la o opinie dreaptă ce duce la nevoie dincolo de convenţiile tradiţiilor şi se deschide continuu spre cunoaştere.

 

 

Comenteaza