China ca pivot al politicii americane

Bunăoară, în competiția celor două supraputeri ale lumii, SUA și Uniunea Sovietică, Europa era miza. În plus, la capătul reconstrucției postbelice, Europa a devenit principala forță economică, alături America. Acestor două rațiuni li s-a adăugat împrejurarea că, din 1989, sciziunea ideologică a dispărut, Europa Centrală și Răsăriteană trecând, de asemenea, în sfera societăților deschise. Între timp, China a urcat în poziția celei de a doua supraputeri economice și înregistrează o dezvoltare în ritmuri și proporții fără precedent în istorie.
Nu de mult, Henry Kissinger (cu volumul On China, 2012) a evocat cum au fost reluate relațiile dintre SUA și China, la nivelul anilor șaptezeci, și a apărat cadrul cucerit al dialogului supraputerilor. Ceva mai recent, Hillary R. Clinton a dat (cu volumul Hard Choices, Simon & Schuster, New York, 2014) o nouă evaluare evoluției Chinei și relațiilor pe care America înțelege să le angajeze cu ea. În viziunea fostului Secretar de Stat, Asia, în particular China, constituie noul „pivot" al politicii Americii în lume, fără ca aceasta să însemne scăderea importanței altor „obligații și oportunități" (p.46) pentru politica americană.
Merită să stăruim asupra acestei evaluări a fostului secretar de stat american. Ea atestă, încă o dată, ponderea dobândită de China în lumea actuală și nevoia unei abordări ce părăsește simplificările pe care le întâlnim în ideologiile sumare ale timpului nostru, cu deosebire, în țări cu slabă analiză proprie din partea decidenților.
Focalizarea pe Asia a politicii internaționale a Americii venea, desigur, din noile analize ale prezenței Americii în lume, care au recomandat consolidarea ponderii SUA în regiunea Pacificului. Ea ținea de ascensiunea rapidă a Chinei la rangul celei de a doua supraputeri. Cum privește Hillary R. Clinton acest fapt istoric se cuvine preluat în frazarea proprie: „Ascensiunea Chinei este una dintre dezvoltările strategice cele mai pline de consecințe ale timpului nostru" (p.42). În plus, argumentează fostul secretar de stat american, „Asia a fost unica regiune în lume care a înregistrat câștiguri continue în materie de drepturi politice și libertăți civile" (p. 60), iar America le socotește pe toate acestea drept treaptă spre alte evoluții pozitive.
Pe aceste rațiuni de bază s-a construit noul pivot al politicii Americii în lume. Hillary R. Clinton afirmă că „unul dintre scopurile inițiale ale planului pivot a fost acela de a crește implicarea noastră activă în afacerile asiatice, în așa fel încât să avanseze interesul nostru într-o regiune mai deschisă democratic și prosperă, fără a ne slăbi eforturile de a construi o relație pozitivă cu China" (p. 99). Între cele două supraputeri de astăzi există, desigur, „fricțiuni" datorită dezacordurilor în dezlegarea unor probleme și „percepțiilor" diferite ale situației din Asia și din lume în general. În optica americană, acestea nu s-ar mai putea depăși cu strategia „nonintervenției în treburile interne", favorizată de China. O abordare nouă va trebui găsită. "Nu avem interesul - scrie fostul secretar de stat american - să provocăm China. Dar insistăm pe lângă China să joace după regulile ce leagă națiunile" (p. 100). Aceasta înseamnă comunicarea intensă cu China, dar nicidecum izolarea pe care o recomandă, orbiți de clișee, propagandiștii de ocazie.
Nu se poate să nu remarcăm faptul că, având beneficiul unei experiențe la Casa Albă, ca parte a unui cuplu care a operat în momentul istoric al cotiturii spre globalizare, Hillary R. Clinton a putut pune explicit problema schimbării politicii externe americane. De la început, fosta primă doamnă a Americii a lucrat „pentru a reorienta politica externă americană în jurul a ceea ce numesc <putere inteligentă (smart power)>" (p. X) - un concept elaborat în inovativele cercetări de la Harvard (de grupul din jurul lui Joseph Nye). Prin acest termen s-a înțeles „combinația corectă de mijloace - diplomatice, economice, militare, politice, juridice și culturale - pentru fiecare situație" (p. 33) și tragerea tuturor consecințelor din faptul că America este „indispensabila națiune a lumii (p. XII). „În vreme ce sunt puține probleme ale lumii de astăzi pe care Statele Unite le pot rezolva singure, sunt și mai puține acelea care pot fi rezolvate fără Statele Unite" (p. XII).
Se știe că în urma atacului terorist din 11 septembrie 2001, Statele Unite au trebuit să ia în seamă amenințările externe și să devină „vigilente". Administrația lui George Bush Jr. s-a plasat în această optică. Hillary R. Clinton argumentează pentru o schimbare, în înțelesul că, rămânând „vigilentă", America trebuie să facă mai mult pentru „a folosi cele mai mari oportunități, mai ales în Asia-Pacific" (p. 21). Schimbarea are la bază noi opțiuni strategice ale Statelor Unite și o nouă privire asupra Chinei. Unele dintre opțiunile strategice sunt în spațiul orientărilor interne, altele privesc direct acțiunile externe. Să ne oprim asupra acestei schimbări al cărei avocat este fostul secretar de stat american.
Se știe de mult vreme că în politica cuprinzătoare a Statelor Unite ale Americii alternează măsuri care pun în valoare puterea bazată pe randamentul extraordinar al instituțiilor, cu măsuri care valorifică continua preocupare din cultura americană pentru a converti valorile democrației în forme de viață. Președinții John Adams și Thomas Jefferson simbolizează cele două direcții complementare, cărora republicanii și democrații le dau viață în contextele variabile ale istoriei. Pragmatismul, filosofia specific americană (vezi Andrei Marga, The Pragmatic Reconstruction of Philosophy, Cluj University Press, 2012), justifică de fapt orientarea oamenilor spre o acțiune izvorâtă din îmbrățișarea unor valori, până la urmă religioase, favorabile democrației. Intervenția în dezbaterea istorico-politică a celor mai mari filosofi ai lumii de la începutul actualului mileniu, Richard Rorty și Jürgen Habermas, era de fapt motivată de preocuparea pentru a reafirma substanța morală a culturii americane în acțiunile internaționale. Reacția care are loc astăzi în SUA (vezi, de pildă, Mark.R.Levin, Ameritopia. The Unmaking of America, Threshold, New York, 2012; Robert Kagan, The World America made, Alfred A. Knopf, New York, 2012) este motivată de preocuparea pentru a pune în valoare prevalența asigurată de instituțiile Americii în lume.
Hillary R. Clinton urcă pe scena reflecțiilor menite să reconfigureze politica externă a Americii după stimulativele analize ale istoricului Paul Kennedy (vezi, de pildă, extraordinara carte Rise and Fall of the Great Powers, 1987), consacrate emergenței și declinului puterilor în istorie. Acesta a adus în discuție scăderea ponderii de prim actor a Statelor Unite, ca urmare a datoriei publice uriașe, impactului economic al recesiunii și costisitoarei extinderi a intervențiilor pe glob. Autoarea volumului Hard Choices consideră că astfel de abordare „subevaluează multe din atuurile Americii, incluzînd capacitatea noastră de reziliență și reinvenție. Armata noastră a fost de departe cea mai puternică din lume, economia noastră a fost încă cea mai mare, influența noastră diplomatică nu are rival, universitățile noastre stabilesc standardele globale, iar valorile noastre ale libertății, egalității și oportunității conduc încă oamenii de pretutindeni spre țărmurile noastre. Atunci cînd vrem să rezolvăm o problemă în lume putem apela la foarte mulți prieteni și aliați" (p.26). Fostul secretar de stat vede în pesimism un obstacol și spune că „avem nevoie tocmai de rafinarea instrumentelor noastre și de punerea lor în folosința cea mai bună" (p.26). Deviza lui Steve Jobs, „think different", este și a autoarei cărții Hard Choices.
În politica internațională a SUA Hillary R.Clinton pleacă de la „arhitectura", asigurată de instituții, alianțe și norme stabilite după al doilea război mondial, dar pune accentul pe „o ordine globală bazată pe reguli, care poate administra interacțiuni între state, proteja libertățile fundamentale și mobiliza acțiuni comune. Dar aceasta trebuie să fie mai flexibilă și mai inclusivă decît pînă acum" (p.33). Considerarea Asiei ca „focal point of the administration's foreign policy" (p.45) este parte a acestei noi ordini globale.
Opțiunea de bază a politicii americane în Asia, reprezentată de Hillary R. Clinton, este „reafirmarea Americii ca putere la Pacific fără a declanșa o confruntare inutilă cu China" (p.46). Maxima împărtășită la un moment dat cu premierul chinez Wen Jiabao era „atunci cînd te afli pe aceeași barcă, traversează în pace rîul". Continuînd politica reprezentată de Henry Kissinger, SUA s-au simțit după 2008 în aceeași barcă cu China.
Aceasta nu a însemnat trecerea sub tăcere a competiției inevitabile a abordărilor americană și chineză, perceptibil diferite, pe teritoriul altor țări. Hillary R. Clinton amintește faptul că „ascensiunea Chinei și mixul ei de autoritarism și capitalism de stat a oferit un exemplu atrăgător pentru unii lideri" (p.60) ai țărilor lumii, care s-au grăbit să considere că valorile democrației liberale nu ar fi singurul reper. Cum era de așteptat, autoarea cărții Hard Choices afirmă că „scopul major al strategiei noastre în Asia a fost să promovăm reforma politică, precum și creșterea economică. Am dorit să facem din secolul al 21-lea un timp în care popoarele din întreaga Asie să devină mai prospere, dar și mai libere. Iar mai multă libertate va antrena, eu sînt convinsă, mai mare prosperitate" (p.60).
Relațiile Americii cu China care nu se lasă însă reduse acum la formule simple („prietenie" sau „rivalitate"), ci rămîn relații în „ape neregularizate" (p.66) și pretind, înainte de orice, „flexibilitate"." „Cu cît - afirmă Hillary R.Clinton - ambele părți urmează exemplul acelor diplomați întreprizi de odinioară de a arunca punți peste prăpastii în înțelegere mutuală și interese, cu atît vom avea mai bune șanse de a face progrese" (p.66).
Se știe prea bine că Statele Unite sînt angajate în tratate cu Japonia și Coreea de Sud în regiunea Pacificului. În plus, principiul navigației libere pe mări și oceane este opțiune caracteristică a Americii. Problema concretă a apărut în legătură cu situația din Marea Chinei de Sud. China a definit zona drept una de „interes esențial (core interest)" pentru sine, iar Statele Unite consideră aceeași zonă, în lumina principiului amintit, drept una de „interes național (national interest)" pentru ele însele (p.79). China consideră că trebuie exclusă „interferența externă" în relațiile statelor, SUA preconizează ca în Marea Chinei de Sud să fie luate în seamă interesele tuturor țărilor. China amintește partenerilor ei că reprezintă „o țară mare, o țară mai mare decît oricare alta din regiune", Statele Unite apelează la ideea unei „abordări multilaterale" pe baza legislației internaționale existente (p.79).
Abordări concurente, nu neapărat antagonice, pot să apară oricînd în relația dintre Statele Unite și China. Hillary R. Clinton propune ca ele să fie abordate cu disponibilitatea la a găsi soluții noi luînd în seamă ambele perspective - și cea proprie și cea a partenerului. Autoarea cărții Hard Choices amintește împrejurarea că Statele Unite au „învățat" și-și asumă că, pe fondul globalizării din decadele recente, a sosit timpul reflecției mature și al promovării de acorduri „mai inteligente și mai oneste (fairer) în privința comerțului" (p.78), ca și a relațiilor cuprinzătoare dintre țări. În optica cunoscută a democraților americani, relația SUA cu China este plasată în orizontul explorării împreună a noi oportunități de cooperare.
Am amintit toate acestea pentru a arăta încă o dată cît de greșită este - la orice comparație - pledoaria unor politicieni și intelectuali superficiali de a lua distanță de China sau de a reduce aceste relații la acțiuni protocolare. Dacă Statele Unite ale Americii se preocupă să inoveze în relația cu China și să coopereze pe scara cea mai mare posibilă, nu ar fi cazul să se învețe din acest exemplu?
Cu siguranță că da, iar aici, în România, decidenții ar ar trebui să înțeleagă lucruri simple.
Așa cum, în condiții normale, nu a dat rezultate izolarea țărilor ca urmare a ideologiilor, nu dă rezultate nici considerarea vreunei țări prin prisma diferențelor culturale (aici cea clamată de unii cu suficiență, dintre „europenism" și „asiatism"). Mulți „specificiști" - alaltăieri folclorici, ieri ideologici, iar acum „culturali" - s-ar putea trezi să vadă că, sub numeroase aspecte, China este și mai modernă și mai descentralizată și mai creativă decît țara lor. Nici „războiul social mondial", din orice direcție ar fi practicat - adică nici din perspectiva nostalgicilor și nici din cea a „dreptei", de după 1989 - nu dă rezultate, dar nici „conflictul culturilor". Aceste viziuni, de la început improvizate, nu duc la soluții, ci mai degrabă la pierderi.
Problema nu este - cum s-a crezut cu suficiență în anii din urmă la Cotroceni - să faci complezențe Chinei, căci nimeni nu le-a cerut, ci să cooperezi fără prejudecăți și restricții, în beneficiul mutual. Oamenii maturi nu-și pretind să se imite atunci cînd convin să întreprindă ceva împreună. Problema nu este nici să declari doar, ca pliere la o modă - cum se face la palatul Victoria - voința de cooperare cu China. Covârșitoarea parte a țărilor din lume o fac. Problema este să fructifici, prin acțiuni aducătoare de rezultate, șansele de investiții și de cooperare cu China.

andreimarga.eu