Pe acest fundal, geopolitica nu numai că a fost reabilitată, dar tinde să integreze cunoașterea lumii actuale. În cadrul ei, observarea politicii externe a Chinei, unul dintre actorii principali ai „societății mondiale” actuale, nu mai este un gest exotic, ci are importanță practică pentru oricine.
Ascensiunea globală a Chinei, începută cu vizita președintelui american la Beijing, în 1972, și cu reorientarea, în 1978, a politicii chineze, sub Deng Xiaoping, este socotită, pe drept, cel mai important eveniment politic al erei globalizării. Este, în fapt, și ceea ce a schimbat cel mai mult situația din lume.
Desigur că și politica celei mai populate țări a trebuit să facă adaptarea la noua poziție, ca a doua supraputere economică a lumii. Pe de o parte, China trebuia să prevină răspândirea impresiei că pe scenă apare o forță ce amenință ordinea, pe de altă parte, chiar dacă, în virtutea autoizolării postbelice, nu-i revine răspunderea pentru ordinea existentă, China nu putea rămâne pasivă. Din ambele considerente China a înțeles, valorificându-și îndelungata tradiție diplomatică, că este timpul să acționeze în haina unei puteri cu greutate.
Și a acționat, cum s-a observat (vezi Jean-Pierre Cabestan, La politique internationale de la Chine, Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques, Paris, 2010), la distanță de gesturi „rebele” sau de „revizionism” (p.63). China a lăsat în urmă opoziția lui Mao Zedong la formula lui Hrușciov a „coexistenței pașnice” și a avansat pe linia deschisă de înțelegerile Mao Zedong – Richard Nixon a profilării printre puterile ce participă la direcționarea lumii. Formula „ascensiunii pașnice”, adoptată la un moment dat, avea să fie înlocuită cu soluții proactive, mai ales după depășirea pericolului izolării, legat de sfârșitul tragic al protestelor din piața Tienanmen.
Reorientările au fost elaborate sub președinția lui Jiang Zemin. Acesta a lansat deviza „marii națiuni (daguo)” și a asigurării „securității (anquan)”, iar în politica externă viziunea „armoniei (hexie)” și a „unității fără uniformitate (he er butong)”. Desigur că, între timp, în viața internațională apăruse noul pericol al terorismului, încât China s-a alăturat acțiunilor de combatere a acestuia. Iar odată cu acutizarea situației din Orientul Mijlociu, China, dependentă de petrol și materii prime din import, s-a desfășurat din ce în ce mai eficace în Africa.
Ce este de observat în desfășurarea politicii chineze în orizontul „armoniei”? Sunt inevitabile, precum în cazul oricărei alte țări, contextualizări ale opțiunilor generale. Dar, dincoace de acestea, s-a putut spune că principiile „coexistenței pașnice”, formulate în anii 50, „au rămas incontestabil fundamentul oficial al politicii externe chineze” (p.67) până astăzi. Este vorba de respectul mutual al integrității teritoriale și suveranității; neagresiune; noningerința mutuală în treburile interne; egalitate și avantaje reciproce; coexistența pacifică.
În aplicarea acestor principii, China a pus, însă, accente specifice, pe care analiștii le-au scos în relief, în mod justificat. Bunăoară, în contextul combaterii terorismului, după atacarea New York-ului și Washington-ului de către teroriști islamici, din 2001, China a acceptat circumstanțierea „suveranității naționale” sub controlul Consiliului de Securitate al ONU. Sau, ca alt exemplu, valoarea „independenței naționale” este privită de China, mai ales după prăbușirea puterii partidelor comuniste în Europa din jurul lui 1989, nu atât ca opoziție la dominația mondială a vreunei puteri, ca altădată, cât ca suport pentru căutarea de „soluții echitabile (gongzheng)” în cadrul „multilateral”.
China și-a declarat voința de a realiza „două obiective majore de politică externă – pacea și dezvoltarea (weihu heping, cuojin gongtong fazhan)”. În mod evident, ea este interesată vital să păstreze un cadru internațional lipsit de conflicte majore drept condiție a realizării propriei dezvoltări. De aceea, nu are de partea ei argumente suficiente ipoteza unor analiști, conform căreia apelul la valorile amintite ar fi pur conjunctural. Sprijinirea cursului pacific al lumii și globalizarea aduc evident incomparabil mai multe avantaje țării decât orice alternativă. Se poate observa, de altfel, că Beijingul a folosit promt și eficace șansa dezvoltării apărută în consecința lungii perioade de pace din Europa și ca urmare a globalizării.
O schimbare semnificativă, ce a relansat de fapt diplomația Chinei, a fost „marginalizarea luptei contra hegemonismului”, în favoarea temei ”cooperării internaționale” (p.71). Aceasta a avut imediat multe consecințe practice. De pildă, relația China-SUA s-a putut desfășura normal, desigur în cadrul unei competiții, oarecum de așteptat între cele mai mari puteri ale lumii. China a criticat, de exemplu, „unilateralismul” intervenției în Irak, dar a făcut-o în termeni ce denotă înțelegerea complexității situației, oricum mai puțin severi decât cei folosiți atunci de unele puteri europene. O altă consecință practică a fost deplasarea de la accentuarea „multipolarității” lumii, spre promovarea „multilateralismului (duobianzshuyi)” (p.74), folosindu-se, înainte de toate, de organismele internaționale. Opțiunea fundamentală a Chinei este în continuare, evident, pentru „diplomație multilaterală”. A treia consecință practică a fost relansarea „politicii regionale”. China nu s-a mai limitat la politica bunei vecinătăți, ci a făcut un pas înainte spre politica inițiativelor reciproc benefice de cooperare. Ca urmare, schimburile economice, turistice și de altă natură cu vecinii au luat avânt. S-a observat, pe bună dreptate, că „diplomația de bună vecinătate a Chinei constituie o politică regională cu geometrie variabilă”(p.78).
Orizontul acțiunii internaționale a Chinei a rămas „armonia”. Conceptul a fost relansat de Jiang Zemin, a fost reluat apoi de succesorul său, Hu Jintao, și este reafirmat de actualul președinte, Xi Jiping. Unii analiști văd în apelul la acest concept efortul diplomației chineze de a preveni ingerințele altor țări în politica sa internă, de pildă, în domeniul drepturilor omului (vezi Jean-Pierre Cabestan, op.cit., p.79). Apelul la „valori asiatice” s-a dovedit fără rezultate, încât, spun unii, s-ar fi recurs la „armonie”. Nu se pot exclude, desigur, calcule politice în cazul nici unei opțiuni, al nici unei țări. Diplomația nu se face nicăieri, în mod curent, la distanță de presiunile politicii interne. Dar, în cazul Chinei, este vorba, înainte de orice, de o tradiție ce precede cu mult calcule ce pot fi făcute astăzi. Efectiv, este vorba de viziunea elaborată de Confucius, pe care chinezii, de azi și de odinioară, o consideră mai adecvată în abordarea lumii. Folosirea unei viziuni poate lua, ca totdeauna, o direcție sau alta, dar viziunea confucianismului a existat.
Conceptul „armoniei” este invocat frecvent în orientarea acțiunilor chineze. Hu Jintao, de exemplu, vorbea de „trei armonii (san he)” – „pacea (heping)”, „reconcilierea (hejie)” cu Taiwan-ul și „armonia (hexie)” în societatea chineză. Fostul președinte a vorbit tot de „trei armonii” ca orizont al diplomației chineze: „dezvoltarea pașnică (heping fuzhan)” „societatea armonioasă (hexoe shehui)” și „lumea armonioasă (hexoe shijei)”.
Este de observat că abordarea societății proprii și a lumii în perspectiva atingerii „armoniei” se bucură de vastă susținere în societatea chineză actuală. Nu numai atât, însă. Cum s-a spus foarte bine, „această recentrare națională contribuie, de asemenea, la a restaura forța de atracție culturală (în sens etic) și economică tradițională a Chinei în Asia Orientală și în particular în sânul Asiei confucianizate (Coreea, Vietnam, Taiwan și Japonia). Din aceste motive, un număr crescând de responsabili și analiști chinezi consideră că de acum țara lor este în măsură să exercite rolul unei veritabile soft power (<putere blândă>) concurentă cu soft power americană în afacerile mondiale” (p.81-82).
Acest rol China îl exercită deja cu succes, în orice caz. Se pot da multe exemple, dar poate că, în acest moment, grăitoare sunt cel al politicii ei africane și cel al abordării relațiilor cu Taiwanul. Să ne oprim asupra acestor două exemple.
După preluarea președinției Chinei, Jiang Zemin a propus reorganizarea prezenței chineze în țările în curs de dezvoltare. El a și lansat „noua politică africană”, în cinci puncte: amiciție bazată pe încredere, egalitate în condiții de suveranitate, neintervenție, cooperare internațională și dezvoltare mutual benefică (Philippe Richer, L’Offensive chinoise en Afrique, Karthala, Paris, 2008, p.86). Ulterior, investițiile chineze în Africa și exporturile au crescut într-un ritm constant.
În fapt, China nu își poate asigura ritmul de creștere economică anuală de peste 8% fără importuri, în primul rînd de petrol. Deja la nivelul anului 2005, 45% din petrolul de care China avea nevoie era importat. Ne putem imagina care a fost evoluția ulterioară a acestei dependențe, în condițiile puternicei creșteri economice din ultimul deceniu. Tot mai mult, China are nevoie de zincul, plumbul, etanul, fierul, cuprul, aluminiul, bauxita din alte țări. Ea a și cultivat relația cu Africa, făcând, de pildă, ca țările africane să poată valorifica materiile prime la prețuri mai ridicate decât până atunci. În orice caz, lemnul pădurilor, produsele tropicale, carnea și alte produse animaliere, zahărul, cafeaua și cacao China le cumpără masiv din țări africane.
Pe de altă parte, China exportă spre Africa și desface la prețuri ceva mai accesibile uriașe cantități de produse industriale. Deja în 2005, ea a depășit Anglia și a egalat Franța la exportul în Africa, cu 50 de miliarde de dolari, fiind doar în urma SUA, care exportau atunci preț de 70 de miliarde de dolari anual. China a fost convingătoare până acum pentru africani prin contribuția la construirea de căi de transport și de obiective urbanistice. Deja în 2007, peste 700.000 de chinezi se stabiliseră în țări africane pentru lucru, iar efectivul actual este mult sporit. Scopul declarat al politicii chineze este, de altfel, de a ajunge la un acord durabil de liber schimb cu piața comună a Africii Orientale și Australe.
Din motive ce sunt la îndemână, analizele franceze par să fie cele mai reactive la „ofensiva chineză în Africa”. Aceste analize aduc în discuție concurența pe care exportul chinez o face industriilor indigene, faptul că investițiile chineze sunt însoțite de deplasarea de forță de muncă din China și contribuie astfel insuficient la ocuparea forței de muncă de la fața locului, prea puțina considerare a mediului (pp.133-141). Mai nou (vezi Tidiane N’Diave, Le jaune et le noir. Enquete historique, Continents Noir NRF Gallimard, Paris, 2013, pp. 25-47) se încearcă stilizarea alternativei ce s-ar contura pentru decidenții africani – „pasivul colonial al occidentalilor sau calul troian chinez”?
În acest moment, însă, orice s-ar spune în reacție la sporirea ponderii Chinei în economiile africane, este limpede că politica chineză actuală câștigă în impact. Principiile enunțate în discursul pe probleme africane (2012) de fostul președinte Hu Jintao – „lărgirea cooperării în domeniile investițiilor și finanțării”; „continuarea creșterii ajutorului dat Africii”; „sprijinirea integrării africane”; „strângerea legăturilor de prietenie între poporul chinez și popoarele africane” și „promovarea păcii și stabilității în Africa” (discurs publicat de Tidiane N’Diaye, op.cit, p.173-174) – nu-i lasă deloc insensibili pe africanii înșiși. Pe scară semnificativă, aceștia îmbrățișează cooperarea extinsă cu China.
Nimeni nu poate contesta apartenența Taiwanului la China și nici un actor politic responsabil de astăzi nu o face. Evoluția politică postbelică a insulei, devenită „Republic of China”, în fața „Popular Republic of China”, a fost, cum se știe, diferită: liberal democratică, cu o populație de peste douăzeci de milioane de chinezi, și intrată în sfera de influență a Statelor Unite ale Americii. După revenirea Chinei pe prima scenă internațională se putea pune problema, așa cum s-a pus în cazul coloniilor Hong Kong și Macao. „O societate, două sisteme sociale”, formula cunoscută a lui Deng Xiaoping, putea fi lucrativă și nimeni nu ar fi obiectat față de dezideratul reunificării țării. Nu s-a petrecut aceasta. Atât China continentală, cât și Taiwanul puteau apăsa pe pedală – prima pentru a integra insula cu orice preț, celălalt pentru a refuza manifest integrarea – dar nu au făcut-o, ci au adoptat o altă soluție.
Cu două decenii în urmă, parteneri ai Taiwanului vorbeau de „imposibila reunificare” sau, atenuând formula, măcar de „improbabilitatea” ei (vezi Jean Pierre Cabestan, Taiwan–Chine populaire: l’impossible reunification, Dunod, Paris, 1995, p.155). Ei se bazau pe amănunțita examinare a regimurilor politice de la acea oră, a gradului de integrare a economiilor celor două părți ale Chinei și a climatului internațional. Lucrurile nu s-au oprit deloc aici.
Ambele părți – China continentală și Taiwanul – își reafirmă pozițiile, dar situația evoluează oricum spre reunificare. Ceea ce nu înseamnă că ea se va produce mâine. Nu sunt argumente pentru sugestia unora după care capabilitățile militare ar conta aici în primă linie. Nu se află în nici una din luările de poziție oficiale ale părților implicate astfel de considerente. În fapt, contează cel mai mult poziția Chinei. Preocupată în continuare să asigure condiții pentru a realiza proiectele proprii de creștere economică – ceea ce înseamnă din capul locului excluderea conflictelor – China a reafirmat optica „armoniei” în relația cu Taiwanul sub deviza „reconcilierii”. Rămînând atașată proiectului reunificării, China plasează acum atingerea acesteia în viitor, în baza acordurilor corespunzătoare dintre cei implicați.
Acțiunea internațională a Chinei este la această oră atât de amplă încât tinde să se suprapună cu toate problemele globale și regionale. Deloc întâmplător, politicile externe nu numai ale SUA, ci și ale Germaniei, ale Franței, ale Rusiei și ale altor țări, includ explicit China în ecuațiile deciziilor. Statura la care politica externă chineză aspiră este aceea a unei „puteri mondiale responsabile (fu zeren daguo)”. Este o opțiune care s-a concretizat deja cu diverse prilejuri – precum lupta contra terorismului, abordarea dosarului nuclear nord-coreean, Irak-ul, Marea Chinei de Sud, Africa și multe altele.
Analiști europeni au putut spune justificat că, „mai subtil și mai sofisticat, acest curs diplomatic se caracterizează printr-o abordare mai constructivă și proactivă a afacerilor regionale și internaționale” (Pascal Lorot, Le siecle de la Chine, Choiseul, Paris, 2007, p.236). Este o abordare bine calculată, plecând de la premisa simplă că “atitudinea confrontațională nu este … de nici o utilitate și ar putea să se dovedească chiar contraproductivă, în măsura în care ea ipotechează ritmul chinez de dezvoltare economică” (p. 239). În mod evident, un calcul de oportunitate, desigur, dar și o tradiție de abordare ce are în spatele ei cultura tradițională a Chinei, stau la baza diplomației “armoniei”. (Din volumul Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei, în curs de publicare)
