Premiul Nobel, știm prea bine, încununează realizări de vârf și este, ca prestigiu, maximumul premiilor existente. Nu înseamnă deloc că cel care nu ia Nobel nu poate fi, de fapt, un vârf, mai cu seamă că aceste premii nu se acordă decât în câteva discipline. Pe de altă parte, procedurile (de pildă, unanimitatea voturilor în organismul care decide în unele cazuri) duc adesea la rezultate mai puțin favorabile personalităților celor mai profilate, care întrunesc anevoios, prin natura lucrurilor, consensul.
În orice caz, pare mai sigură decantarea vârfului în științele experimentale, datorită posibilităților mai mari de a măsura contribuția. Ea este în discuție în literatură sau în sfera servirii păcii (domenii în care lui Bergson, Camus, Sartre, Gorbaciov sau Valesa li s-a acordat pe drept prestigiosul premiu, dar unui, să spunem, Ratzinger sau Habermas sau Attali, care au schimbat, cu siguranță, situația argumentării din lume, în favoarea unui umanism împrospătat cu noi viziuni, încă nu!). Mai presus de toate, obținerea premiului Nobel este o performanță excepțională, iar experiența laureaților este luată justificat ca bază pentru reflecții.
Ce concluzii ne permite să tragem premiul Nobel din 2014 obținut de profesorul Stefan W.Hell de la renumita universitate din Göttingen (Germania)? Consider că este vorba de o evaluare privind educația generală din România, alta privind învățământul german care a înflorit odinioară în jurul Carpaților, una relativă la ceea ce are de făcut universitatea ca instituție, una cu privire la cercetarea științifică, iar peste toate, o concluzie cu privire la criteriile evaluării cercetării științifice. Să detaliem.
Plec chiar de la interviul lui Stefan W.Hell, redat de ziare românești. Savantul amintește educația generală pe care a parcurs-o în România, asistată de buni profesori (profesorul de fizică fiind socotit „fantastic"!), care a contat „foarte mult" în compunerea carierei sale. El laudă această educație pentru că „i-a insuflat interesul și pasiunea pentru știință".
Putem conchide, pe baza mărturiei sale și, desigur, și pe baza altor confirmări, că învățământul general din România a avut o calitate de care nimeni nu s-a putut plânge cu motive temeinice câtă vreme s-a orientat spre cultivarea interesului elevilor pentru cunoaștere. Aceasta nu înseamnă că învățământul general nu trebuie reformat și adus la nivelul exigențelor contemporane. Cu siguranță, el trebuie reformat. Dar nu se poate construi nimic solid în educație eludînd interesul elevilor, iar profesorilor le revine misiunea, deloc ușoară, de a deștepta interesul pentru cunoaștere al vârstelor mici. De aceea, se poate spune din nou, cu argumente întărite, că învățământul orientat spre „competențe", pe care România l-a legiferat în 2011 ca efect al incompetenței celor care au impus legea, nu poate da rezultate și nu va da, căci vrea să construiască educația elevului în afara interesului său pentru cunoaștere. Legea educației, adoptată fără dezbatere parlamentară în 2011, este o carcasă strâmtă, aproape mutilantă, pentru educația elevilor nu numai pentru că dizolvă - precum în politicile compromise ale educației din anii 1930 - „abilitățile de bază" și „educația pentru valori" în ceea ce se închipuie că sunt „competențele", ci și pentru că nu clădește pe interesele de cunoaștere ale elevilor deșteptate de profesor. De aceea, profesorilor care cer continuu cât mai multe ore, fără alt orizont, este din nou ocazia să li se amintească importanța preocupării pentru ca elevul să-și pună în mișcare interesul. Pedagogia axată pe dezvăluirea interesului de cunoaștere al elevilor se dovedește din nou incomparabil superioară.
Educația generală este mai bună în România datorită unor inițiative de organizare luate în timp, legate, între alții, de Spiru Haret sau Constantin Angelescu (de exemplu, introducerea bacalaureatului sub inspirație franco-germană, care a structurat pe o mare suprafață curriculum-ul). În Transilvania, organizarea s-a bucurat și de alte tradiții acumulate istoric. Stefan W. Hell ne amintește, prin reușita sa, de valoarea liceelor germane din țara noastră - cele cu tradiție catolică din Banat și cele cu tradiție evanghelică de la Brașov, Sibiu, Sighișoara, Mediaș, Bistrița și altele. Din păcate, la noi s-a discutat puțin despre învățămîntul german de pe teritoriul actual al țării, iar istoricul său cel mai calificat, profesorul Walter König, rămâne necunoscut chiar și printre istorici și pedagogi (în pofida monumentalei sale scrieri Schola seminarium rei publicae. Aufsätze..., Böhlau, Köln, Weimar, Wien, 2005, una dintre cărțile fundamentale scrise vreodată despre învățămîntul din România). În 1998, spre ilustrare, am susținut la Academia Română o conferință despre opera lui Honterus, după care mai mulți specialiști de referință ai țării mă întrebau de unde se pot lua informațiile!
Performanțele de recunoaștere universală din științele tehnice, istoriografie, literatură comparată, calculul zborurilor cosmice, atât de impresionant reconstituite de istorici demni de încredere ai Transilvaniei, precum Harald Zimmermann (cu volumul său, plin de surprize informaționale, Siebenbürgen und seine Hospites Teutonici, Böhlau, Köln, Weimar, Wien, 1996) sau Paul Philippi (cu Weder Erbe noch Zukunft?..., Honterus, Sibiu, 2010), sunt înconjurate de tăcere. Noul premiant Nobel, cu ascendență școlară în Banat, confirmă încă o dată o experiență școlară inovatoare recunoscută internațional, nu numai a României, nu doar a germanilor, ci și a Europei.
Universitatea - spune Stefan W. Hell - „trebuie să ajute oamenii să fie la cel mai înalt nivel". Este un adevăr sigur și simplu. A urca la cel mai înalt nivel nu este o chestiune de convenție, precum în rapoartele universitare, care au îndeobște tendința de autoflatare, ci ține de conotația noțiunii de universitate.
Respectarea acestei conotații se află însă într-una dintre cele mai profunde crize ale istoriei universitare, care lovește acum mai ales Europa. Criza este cu atât mai acută cu cât venim spre Răsărit. De ce? Pentru că aici libertatea de inițiativă, în loc să se manifeste plenar în economie, s-a dezvoltat după izbăvitorul an 1989 într-un sector în care, din multe motive, investiția era mică, iar câștigul rapid, încât au apărut ca ciupercile unități ce s-au botezat pompos „universități". Aici s-a crezut că poți deveni peste noapte „universitate" fiind, în cazul bun, un respectabil institut de profil. Aici se crede că a deveni „profesor universitar" este o chestiune nu de operă personală în specialitate, ci de simple aranjamente administrative, iar credința se confirmă din nefericire iarăși, abundent, în anii din urmă. Aici se crede că turismul academic și prezența la sesiuni oarecare dispensează de cercetarea stăruitoare în laborator, arhivă sau pe teren și de elaborarea operei proprii. Aici se crede că festivismul și flatările de circumstanță pot substitui seriozitatea profesiunii. Concluzia la care ne îndeamnă noul premiu Nobel este că cine vrea performanțe ieșite din comun nu poate sta la orice nivel al învățămîntului superior și trebuie să se întrebe dacă ceea ce face în mod curent ține de universitate sau de ceva util, dar de cu totul alt nivel.
Proaspătul premiant Nobel menționează nevoia de asigurare de „condiții pentru ca oamenii de știință să facă descoperiri fundamentale". Se înțelege bine că nu poți face descoperiri în științele experimentale fără aparatură adusă în acord cu temele și interogațiile cercetării. În unele cazuri este nevoie de laboratoare complexe cu dotări extraordinare. Acestea implică eforturi financiare de care nu toate țările sunt în stare. Unele laboratoare de acest fel sunt abia în câteva țări. În orice situație, însă, efortul de dotare trebuie precedat de interesul intens al cercetătorului și, desigur, de precizarea problemei ce se investighează.
Cu câțiva ani în urmă, l-am avut ca oaspete pe consilierul pentru legătura cercetării cu insustria al președintelui Ronald Reagan. Acesta, după ce a vizitat laboratoarele experimentale ale universității clujene, a făcut o remarcă de neuitat: „sunteți supradotați, dar lipsesc temele de cercetare și, cum îmi pot da seama, o strategie națională a cercetării". Într-adevăr, un aparat foarte scump de măsurători în microcosmos era la Cluj-Napoca, la acel moment, în vreo trei exemplare, în vreme ce într-o universitate germană de primă linie un astfel de aparat se cumpără după ce este bine stabilită problema ce se cercetează. Concluzia este că echiparea extraordinară a laboratoarelor de mare performanță trebuie să preocupe autoritățile, pe fondul însă al unui interes lămurit al cercetătorilor pentru dezlegarea de probleme.
Stefan W. Hell vorbește de nevoia de a crea „institute de clasă mondială". Formula este cunoscută, dar sună mai bine când este rostită de o personalitate din clasa cercetătorilor de rang mondial. Imediat intervine, desigur, discuția asupra criteriilor pentru departajarea „clasei mondiale". În România actuală, bunăoară, sunt în vigoare criterii cantitative (efectivul de publicații în reviste și edituri cu anumită cotare). Nu este rău că sunt astfel de criterii, dar este rău dacă criteriilor „clasei mondiale" le scapă două lucruri de importanță hotărâtoare: originalitatea (care este descoperirea, creația sau invenția?) prezentă în publicațiile elaborate și impactul (în ce sens ameliorează practicile de până acum?) soluțiilor în viața oamenilor. Or, vedem bine că Stefan W. Hell ia premiul Nobel pentru ceva cu mare impact, inclusiv tehnologic. Concluzia este că România nu ar trebui să defileze cu criterii stabilite acum trei-patru ani de persoane sărace cultural, obsedate vizibil mai mult să urce în ierarhia formală dintr-o universitate sau alta, decât de mersul cercetării științifice din țară, în relație cu nevoile oamenilor.
Spus direct, cu cantitatea enormă de articole triviale (pentru publicarea cărora mai nou este destul să se plătească!), de cercetări care nu rezolvă vreo problemă, cu cercetători care nu înțeleg că cercetarea științifică începe cu formularea unei probleme și cu o mulțime de institute care se ocupă mai mult de publicat, decât de descoperiri sau invenții - așadar, cu toate acestea la un loc, va fi greu să se facă un pas înainte. Concluzia ce revine din nou este că pasul înainte se cuvine făcut într-o bună zi, dar pentru a-l atinge va trebui să se revină la înțelegerea profundă a legăturilor dintre problemă, cercetare, descoperire și cultură. Altfel, la incheierea fiecărei sesiuni de decernare a premiilor Nobel, se va spune precum copilul din clasele primare: „Azi era sa iau un zece."
