Negocierea barierelor vamale va continua, ea fiind în interesul celor mai puternice economii din lumea actuală. Dar din această continuare nu rezultă nici că ideologia globalismului ar avea suport și nici că globalizarea va rămâne cum este. Multe indicii sunt ale trecerii la corectarea globalizării. Să venim la fapte.
Nu reiau explicitarea globalizării, pe care am făcut-o în altă parte (vezi "Religia în era globalizării", EFES, 2003, ediția extinsă la Editura Academiei Române, București, 2014). Faptele care au atestat realitatea globalizării nu sunt oarecari. Anume, în cercetarea ştiinţifică criteriile de performanță sunt ale unei piețe unice. Securitatea fiecărui stat depinde, în era nucleară, de aranjamente la scara globului.
Cele mai competitive ziare, edituri, posturi de televiziune de astăzi acoperă globul și fasonează cunoștințele, știrile ce se distribuie și sensibilitățile. În economie, la nivelul anilor nouăzeci, protecţionismul își pierduse actualitatea chiar pentru economia cea mai puternică din lume. Începînd cu argumentarea lui Robert Reich ("The Work of Nations", Vintage, Random House, New York, 1992) și cu administrația lui Bill Clinton, s-a asumat că protejând o industrie se dezavantajează altele, că produsele străine penetrează oricum frontierele, că în condiţii de protecţionism consumatorul american plăteşte mai mult și s-a trecut la demontarea protecționismului. Iar de aici a început istoria globalizării în înțelesul precis din zilele noastre.
Se poate observa că, dacă modernizarea a avut o sursă religioasă (cum a arătat deja Max Weber, Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus, 1909), globalizarea a venit din alte surse. În fapt, din noul nivel al informaticii și electronicii și din noua strategie de valorificare a investițiilor. Globalizarea a avut, așadar, rădăcini tehnice și economice și a rămas înțeleasă ca înlăturare a obstacolelor comerțului dintre state și folosire a mijloacelor create de revoluția din informatică și electronică. În această conotare globalizarea a și căpătat forță de penetrație neobișnuită, dar și limite ce se percep pe scară tot mai largă.
Mulți confundă globalitatea, globalizarea și ideologia globalismului. Lămurirea acestora a fost, însă, de mult adusă (vezi Ulrich Beck, "Was ist Globalisierung? Irrtümer des Globalismus – Antworten auf Globalisierung", 1997). „Globalitate” înseamnă cadrul de referință al acțiunilor, care este lumea. „Globalizarea” este politica inițiată în anii nouăzeci de cea mai puternică economie a lumii, ce constă în liberalizarea schimburilor economice cu alte țări.
Prin „globalism” se înţelege însă ideologia conform căreia liberalizarea ar fi soluția la orice problemă, competiția ar reprezenta singurul mecanism de progres al istoriei, iar formarea pieței mondiale ar constitui ținta rezonabilă a umanității. Deja Ulrick Beck a argumentat convingător împotriva acestei ideologii arătând că ponderea realităţilor naționale şi a tradiţiilor de conviețuire este considerabilă şi trebuie absorbită în concepte. Globalismul nu o face şi, rămâne, de aceea, doar o ideologie.
Globalitatea pare să fie „ireversibilă (unrevidierbare Globalität)” și ne pretinde să fim gata să vedem ceea ce se petrece nu numai acasă, ci și în lume. și să comparăm ceea ce facem noi înșine cu ce fac și cum fac alții. Dar ea nu cere nimănui să dilueze sau ignore comunitatea în care trăiește. Luînd-o cu luciditate în seamă, „nu se poate şi nu se vrea nicidecum reprezentarea vreunei alternative la arhitectura naţional statală a politicii şi a democraţiei”. Globalismul, în schimb, operează cu idealul tacit al „statului transnaţional” și comite erori cu consecințe practice.
Globalizarea nu a fost întâmpinată doar cu aplauze. Căci, așa cum Joseph E. Stiglitz ("Globalization and its Discontents", 2002) a arătat concludent, sunt cazuri în care liberalizarea comercială a dus la stimularea creşterii economice, dar și multe cazuri în care a inhibat dezvoltarea, generând nesiguranţa locurilor de muncă şi, până la urmă, o mizerie accentuată. Efectele globalizătii într-o țară depind de calitatea guvernării. “Oricare ar fi nivelul de dezvoltare politică şi economică a unei ţări, guvernul face diferenţa. Guvernele debile şi guvernele prea invadante influenţează negativ atât stabilitatea cât şi creşterea.
Criza financiară asiatică a fost provocată de lipsa unei reglementări oportune a sectorului financiar, iar capitalismul mafiotic din Rusia este rezultatul incapacităţii de a menţine legalitatea şi ordinea publică. Privatizările efectuate în ţările în tranziţie, în absenţa necesarei infrastructuri instituţionale, au favorizat spolierea activităţilor în acelaşi timp cu crearea de bogăţie.
În alte ţări, monopolurile privatizate, libere să acţioneze în absenţa unei reglementări oportune, au putut să sfideze consumatorii mai mult decât au făcut-o monopolurile de stat. Dimpotrivă, privatizarea însoţită de o solidă reglementare, de restructurarea întreprinderilor şi de o corporate governance puternică duce la o augmentare a creşterii”. Altfel spus, liberalizarea comercială dă rezultate dacă este aplicată reflexiv, de către guverne competente, care evită deopotrivă centralismul statal și măsurile haotice.
Ce s-a schimbat de la începutul anilor nouăzeci încoace? Pe de o parte, în pofida numeroșilor critici, globalizarea a fost promovată ca politică de stat național de către țările cele mai competitive din punct de vedere economic. SUA, China, Germania, Japonia, Marea Britanie și alte țări au folosit cu succes politica globalizării, ce le-a permis lărgirea exporturilor și, prin implicație, rafinarea continuă a producției, și sunt și acum avocații ei. Ele și-au creat un avans considerabil față de celelalte țări.
Pe de altă parte, inegalitățile au sporit în interiorul tuturor societăților și între țări, ca niciodată înainte. Același Joseph E. Stiglitz a atras atenția din nou ("The Great Divide", Penguin, New York, 2015) că un procent dintre americani stăpînesc patruzeci de procente din bogăția țării, cu toate consecințele. „Acei un procent din față au cele mai bune case, cea mai bună educație, cei mai buni doctori și cele mai bune stiluri de viață, dar există un lucru pe care banii nu pare să-l fi adus: o înțelegere a faptului că acest destin este legat de felul în care ceilalți nouăzeci și nouă procente trăiesc” (p. 94).
În mod interesant, însă, faptul că politica globalizării nu mai poate fi continuată așa cum a fost pînă astăzi este semnalat acum nu doar de cei care îi fac anevoie față, nu doar de economiștii care dau tonul în lume, ci de însăși decidenții din țara de origine. Dezbaterea prezidențială americană a fost locul acestei semnalizări, iar apelul unei personalități conservatoare, precum Donald Trump, la a considera condiția acelora pe care îi cuprindea sub termenul de „working class” este mai mult decît simptomatic. Politica globalizării a fost continuu, în pofida perorației despre „statul transnațional” din ideologia globalismului, politică a unor state naționale, dar acum chestiunea este de a considera mai exact ceea ce s-a petrecut înăuntrul societăților care au beneficiat cel mai mult de ea și de a aplica remedii în mod responsabil.
Momentul este al tragerii unei linii, căci corectura globalizării a devenit necesară, din cel puțin două puncte de vedere. Este nevoie de guverne care să nu fie nici „invadante” și nici „debile”, nici măcar „puternice”, cum cer falșii liberali de astăzi, ci „guverne competente”. Trebuie luat în seamă punctul de vedere al celor care plătesc costurile actualei globalizări obligându-se la sacrificii discutabile sau pur și simplu căzând în groapa sărăciei, fie și relativă, și, desigur, șubrezindu-și independența, slăbindu-și economia, nimicind joburi.
În raport cu ceea ce s-a înțeles prin globalizare la sfârșitul anilor nouăzeci - abolirea tarifelor vamale sau, pozitiv exprimat, liberalizarea comerțului mondial - și cu ceea ce s-a practicat, este nevoie de o corectură. Este vorba de o corectură ce constă acum din doi pași: restabilirea rolului statului național în orientarea fluxurilor economice și luarea în considerare a tradițiilor viabile.
Este, trebuie spus, ora alimentării politicilor nu numai din proiecte de liberalizare, ci și din tradiții culturale ale conviețuirii și „vieții bune”. Sub acest aspect, ar fi de aruncat o privire în ceea ce a scris noul președinte american în cartea ("Great Again! Wie ich Amerika retten werde, Plassen, Kulmbach", 2016, în ediția germană) care i-a pavat ascensiunea la decizie în America.
Două opțiuni sunt aici hotărâtoare. Prima: „Economia de piață liberă funcționează, ea are nevoie doar de o conducere curentă, nu de dictatură” (p. 101). A doua: „De asigurarea socială nu trebuie să ne atingem. Tema nu este în discuție” (p. 104). Aceste opțiuni conduc evident dincolo de exaltarea ideologică a pieței, ce nutrește „corectitudinea politică (political correctness)” de azi, și dincolo de repezirea continuă a conducerilor incompetente la tăierea prestațiilor sociale ale statului. Ele duc spre naturalizarea rolului propulsor al pieței și spre conviețuire pe care s-o putem socoti rațională.
Din volumul Andrei Marga, "Ordinea viitoare a lumii", în curs de tipărire
