După 1989, s-au refăcut specializări, ca Psihologia, Defectologia, Pedagogia, și s-au înființat continuu specializări și catedre noi. Treptat, s-a pus întrebarea: cum să se organizeze o universitate cu o diversificare fără precedent a specializărilor și catedrelor și cu un efectiv de studenți în creștere explozivă (pe care o preluasem cu 12 247 de studenți și avea să ajungă, în 2008, la 54.454 studenți, pentru ca, în 2012, să fie la peste 47000 de studenți)?
Întrebarea avea multe soluții. Primul aspect atins era organizarea pe facultăți. Kant a derivat diviziunea pe facultăți din gnoseologie. Criteriul arhitecturii cunoașterii era însă excedat și nu mai putea fi orientator. Am argumentat, de altfel, într-o conferință pe care am susținut-o la Harvard ("The Culture of Scholarship in Europe", 1994), publicată în revista Academiei Americane de Arte și Științe („Daedalus”, Summer, 1994, pp. 171-184), că organizarea tradițională nu mai este practicabilă. Nici o organizare nu mai poate ancora în structura spiritului; nici una nu mai transcende epocile. Simplu spus, diviziunea pe facultăți nu mai procedează din rațiuni epistemice, ci din considerente administrative.
Diviziunea facultăților evită astfel anchilozarea, dar se expune pericolului improvizației. Aceasta, cu atât mai mult cu cât România a legiferat o autonomie universitară care este vecină mai mult cu populismul decât cu ceea ce autonomia însemna la Humboldt, Harnack sau Horkheimer. Cum să aduci la zi diviziunea pe facultăți prin vot democratic, fără să se cedeze nici populismului, nici impunerii unilaterale de formule nechibzuite? Am conceput o soluție bazată pe patru considerente, care a rămas până astăzi.
Mi-am asumat că în situația din UBB și în contextul tranziției, urgența este să fie stimulate cât mai multe flori să înflorească. Soluția nu este fără riscuri, căci multe dintre acestea nu prea dau fructe folosibile. Iar în universitățile noastre este încă riscul autoflatării sau al prezentării către publicul larg a unor performanțe care nu există. Al doilea considerent a fost acela de a dota UBB cu facultăți pe un spectru care să o facă atrăgătoare pentru economie și societate și competitivă, național și internațional. Mai cu seamă că, din 1993 încoace, se putea accesa programele europene, iar organizarea facultăților era un atuu în competiție.
Al treilea considerent a fost sprijinirea consacrării de personalități. Convingerea mea, formată în perioadele de studii și cercetare în Germania Federală și SUA, a fost mereu aceea că există învățământ superior unde sunt personalități intelectuale. Pe lume, mulți țin cursuri, seminarii, lucrări practice, mulți fac anchete de teren sau adună date de laborator, mulți citesc în și dincolo de specialitatea lor, mulți fac contracte, mulți publică, mulți atrag studenți, mulți sunt mediatizați, mulți sunt îmbrățișați de partide. Toți aceștia sunt, cum se spune la noi, „cadre didactice”, dar nu automat personalități.
Doar acolo este vorba de personalități unde în specialitatea respectivă profesorul propune o nouă abordare și are capacitatea organizării în consecință, iar din această abordare derivă, mai departe, propuneri către societate, care are astfel rațiuni să recunoască performanța. De aceea, cadre didactice, chiar profesori universitari, sunt cu duiumul, mai ales într-o epocă de expansiune a învățămîntului superior. Personalitățile sunt rare, iar la noi, acum, tot mai rare. Crearea de facultăți înzestrate cu autonomie funcțională și de catedre (departamente) specializate favorizează însă apariția de personalități și am cultivat-o convins.
Al patrulea considerent a fost atingerea, prin veritabile opere, a nivelului de referință într-un domeniu sau altul. Aveam în vedere, desigur, tradiția transilvană. Cum am arătat cu multe ocazii – vezi, de exemplu, discursul din Aula Magna cu ocazia vizitei cancelarului federal al Germaniei (în volumul editat de W. Breckner și Eunicia Trif, 2010) sau intervenția, socotită neobișnuită la o reuniune de la București, sub titlul Transilvania în cultura universală (publicată în Andrei Marga, "Sincronizarea culturii române. Un proiect", Editura Tribuna, Cluj, 2012) – principala universitate a Transilvaniei are datoria să-și ia acest reper.
Am plecat de la consemnările unor istorici demni de încredere, precum Harald Zimmermann, care au arătat că această tradiție este una de contribuții recunoscute în cultura lumii. Ele au fost identificate în filosofie, literatura comparată, matematică, tehnică, fizică, biologie, logică. Era limpede, spre exemplu, că matematica clujeană nu-și poate îngădui să fie sub nivelul lui Hermann Oberth sau Tiberiu Popoviciu, fizica mai jos de Farkas Gyula, Victor Marian sau Ion Ursu, biologia sub Emil Racoviță sau Emil Pop, filosofia sub Eugeniu Sperantia sau Lucian Blaga, psihologia sub Nicolae Mărgineanu, istoria sub David Prodan, Ștefan Pascu, Sigismund Jako sau Kurt Horedt, sociologia sub Virgil Bărbat sau George M. Marica, dreptul sub Tudor Drăganu sau Aurelian Ionașcu.
Nici o organizare nu satisface toate dezideratele și nu rezolvă orice problemă. Bunăoară, dacă vrei autonomie și, prin aceasta, inovație, atunci trebuie să diversifici facultățile, dar interdisciplinaritatea se sacrifică. Asiguri autonomie unor persoane, dar acestea o folosesc, sub un provincialism de care se scapă greu pe aceste meleaguri, pentru a-și aranja rude, acoliți, care, altfel, nu ar ajunge universitari. Autonomia este înțeleasă frecvent ca instrumentare a oportunităților create de alții, nu și ca răspundere pentru crearea de oportunități. Astfel de riscuri le cunoșteam. Am optat explicit, cum se observă în documentele de arhivă, pentru a încuraja inovația.
Mai este autonomia actuală? Am arătat în alt loc cât de importantă a fost autonomia după 1989 (vezi Andrei Marga, "Guvernanță sau guvernare. Un viraj al democrației?", Compania, București, 2013, pp.173-175). Desigur, România are de depășit acum confuzia gravă a valorilor creată în ultimele decenii, iar depășirea presupune criterii și respectarea de criterii. Nu este, însă, universitate cu performanțe fără autonomie. Ceea ce observăm că se practică nu mai este autonomie (aceasta nemafiind nici măcar temă de discuție), ci o administrare încâlcită într-o perioadă cu orizonturi socotite opace. În fapt, se pasează răspunderea aplicării de măsuri necugetate pe umerii celor din facultăți și departamente, în vreme ce li s-a răpit dreptul de decizie prevăzut de lege.
Soluția pe care am aplicat-o – ce asocia considerentele menționate – uneori a reușit, alteori nu. Arhivele atestă că în 1993-2012, împreună cu mulți colegi valoroși și dedicați, am realizat cea mai amplă reorganizare pe facultăți a universității. Au fost înființate unsprezece facultăți, care s-au adăugat la cele 10 moștenite.
Este vorba de Facultățile de Teologie Reformată (1993), Educație Fizică și Sport (1993), Geografie (1994), Studii Europene(1994), Business(1994), Științe Politice și Administrație Publică (1995), Psihologie și Științe ale Educației (1996), Teologie Romano-Catolică(1996), Teatru și Televiziune (2000), Sociologie și Asistență Socială (2001), Știința Mediului (2002). Fiecare dintre facultăți, așa cum se vede bine în documentele de arhivă, a rămas condiționată de premisele în materie de profesori calificați (infrastructura fiind asigurată de Rectorat) și de măsurile pe care le-au luat cei care au ajuns în posturi didactice.
Teologia Reformată, grație unor decani capabili, precum Molnar Janos sau Buzogany Dezsö, a funcționat cu succes, conform scopului. Educația Fizică și Sportul avea în start oameni cu experiență, iar decanii Gheorghe Neța, Mircea Alexei, Gheorghe Roman, Flavia Rusu, Vasile Bogdan au consacrat-o ca loc de referință al educației fizice. A luat startul la nivel excelent facultatea de Geografie, care s-a așezat de la început în continuitatea unei tradiții de cercetare științifică profilată, iar decanii Ioan Mac, Pompei Cocean și Dan Petre i-au asigurat valoare competitivă în cadrul internațional.
Studiile Europene, facultate creată pe un program al Rectoratului aprobat la Bruxelles, a căutat mereu profesori de talie, abia odată cu venirea lui Ladislau Gyemant, inclusiv ca decan, și a lui Michael Shafir reușind iasă din abordări provinciale. Facultatea de Business, creată, de asemenea, pe un program european, a avut aceeași dificultate, doar venirea profesorului Aurel Giurgiu, ca decan, reușind să o scoată în relief, astfel că decanii, Partenie Dumbravă și Cristian Chifu, au putut să o consolideze ulterior. Facultatea de Științe Politice și Administrație Publică, creată de Rectorat pe un program negociat la Washington DC, are handicapul absenței unei tradiții intelectuale, încât – cu toate eforturile decanului Vasile Boari – nu s-au putut evita numiri inadecvate în posturi.
Psihologia și Științele Educației au beneficiat de cadre didactice moștenite sau, oricum, pregătite, încât s-au putut angaja neîntârziat pe direcția refacerii tradiției și inovării, iar decanii Miron Ionescu și Călin Felezeu au cultivat acest angajament. Teologia Romano-Catolică s-a păstrat în linia tradiției proprii, decanii Marton Joszef și Noda Moses asigurându-i continuitatea. Facultatea de Teatru și Televiziune a urcat repede printre cele mai bune din țară, decanul Liviu Malița având un merit cert.
Sociologia a beneficiat de profesori, precum Traian Rotariu, inclusiv ca decan, și Petru Iluț, care au amintit prin scrieri de sociologia de referință a timpului, în vreme ce, pe un program al Rectoratului, Livia Popescu și Maria Roth au organizat asistența socială la nivel competitiv. Facultatea de Mediu a avut oameni competenți și dinamici în frunte – decanul Iustinian Petrescu și succesorul său, Călin Baciu – încât a devenit repede o facultate de științe mai bună decât unele facultăți clasice.
Formarea de facultăți interferează cu diverse curente ale vieții științifice și sociale, unele favorizând consolidarea profesională, altele ducând-o în direcții înfundate. Din fericire, în 1993-2012 nu a mai fost atrăgătoare formula refugiului în trecut sau în izolare, unul din succesele de primă oră fiind deschiderea fără rețineri a universității spre lume. Faptul a încurajat oamenii să intre în interacțiuni cu comunitățile de specialitate internaționale. S-a interacționat mai mult ca oricând, iar rezultatele s-au văzut în ridicarea cvasigenerală a nivelului de publicare.
La orice cântărire a faptelor, oricât de exigentă, balanța se înclină în favoarea șanselor create prin înființarea facultăților menționate, în raport cu ceea ce a rămas neîmplinit. De aceea, diviziunea amintită a facultăților a și parcurs peste două decenii. (Din volumul Andrei Marga, "Anii inovării", în curs de publicare)
Andrei MARGA
www.andreimarga.eu
