Creşterea economică, soluţie universală?

Astăzi evaluăm reuşita guvernărilor după măsura în care realizează creşterea economică.

În democraţiile actuale se preferă lideri care sunt capabili să antreneze, prin proiectele lor, sporirea producţiei industriale, mărirea avantajelor comerciale, mai buna plasare pe pieţe a produselor proprii, cu un cuvânt, creşterea economică din propria societate, cu toate răsfrângerile în veniturile cetăţenilor. Doctrina tacită de la baza evaluării ne vine în continuare de la clasicul economiei de piaţă, Adam Smith. Acesta vedea în economia de piaţă sistemul capabil de creştere economică permanentă, singurul având această capacitate, asigurată de trei factori: sporul demografic, diviziunea optimă a muncii şi progresul tehnologic. Câtă vreme aceşti trei factori acţionează, creşterea economică este certă.

În prezent, nu mai avem certitudini de felul celor ale lui Adam Smith în privinţa neîntreruptei creşteri economice şi a impactului automat pozitiv al progresului tehnologic, al competiţiei nelimitate de pe pieţe şi al absenţei constrângerilor din societate. Tehnologia, competiţia, libertăţile persoanelor rămân motoare de neînlocuit ale creşterii economice, dar efectele lor asupra dezvoltării sociale şi umane depind de contexte. În acelaşi timp, noi factori – resursele naturale, calificarea şi motivarea persoanelor, de pildă – intră în ecuaţia dezvoltării.
Astăzi, în orice caz, creşterea economică este tematizată sub patru aspecte majore: a) creşterea economică este condiţia de bază a bunăstării populaţiei.

Toate grupurile sociale din societatea modernă au profitat de pe urma creşterii economice, încât nici un competitor (partid sau actor politic) nu poate câştiga renunţând la deviza creşterii economice; b) creşterea economică este o orientare a politicii din societatea modernă care aduce cu sine dominaţia politică a unor grupuri, încât rămâne deschisă întrebarea dacă prin simplă creştere economică se rezolvă toate problemele dintr-o societate, adică se procură nu numai bunuri de consum, ci şi libertate, justiţie, sens pentru cât mai mulţi oameni; c) creşterea economică este dependentă nu doar de angajarea de resurse materiale prin investiţii, deci de calcule economice, ci şi de percepţii culturale (precum percepţia libertăţii), de funcţionarea instituţiilor şi calitatea deciziilor, cu un cuvânt, de valorile împărtăşite de oameni; d) creşterea economică pare să se izbească, cel puţin în viitoarele decenii, de “graniţe”, încât se pune de pe acum întrebarea dacă ea este nu numai soluţia universală la problemele oamenilor, ci şi soluţia tenabilă în viitorul previzibil.

Dispunem acum de cercetări avansate consacrate primelor trei aspecte. Mai deschis controverselor rămâne al patrulea aspect – tema de fapt a “graniţelor creşterii”, a “limitelor” pe care creşterea economică le-ar întâlni în mod ineluctabil. Nu este pentru prima oară când se tematizează “limitele”. Heidegger ne-a obişnuit de mult, deja prin scrierea sa majoră, Sein und Zeit (1927), cu “sfârşitul (Ende)” drept cale de regăsire a “întregului vieţii”, după ce Rosenzweig, cu Stern der Erlösung (1927), ne-a asigurat că “moartea (Tod)” ar trebui luată ca realitate mai profundă şi ca punct de plecare pentru înţelegerea vieţii. Tema nu a rămas doar filosofică. La începutul anilor ’70, Clubul de la Roma, printr-o analiză coordonată de Dennis Meadows, a atras atenţia că o creştere economică necontrolată nu este probabilă din raţiuni economice şi datorită insuficienţei resurselor.

Această tematizare a “graniţelor creşterii economice” a fost reluată pe fondul crizei financiare şi economice izbucnite în 2008. Cunoscuta revistă Focus, din Germania, a dedicat un număr foarte bine documentat (nr. 9 / 2010) întrebării “este divorţul de creşterea economiei soluţia?”.

Răspunsul la această întrebare l-au schiţat deja unii economişti proeminenţi. Cunoscutul director al băncii comerciale a Grupului Rotschild, de la Paris, François Henrot, ne atrage atenţia că, rămânând raţionali şi orientaţi spre a produce cât mai mult cu putinţă, avem nevoie de cultivarea “reţinerii (retenue)” şi, în mod exact, de o “regăsire a sensului limitelor”, inclusiv a sensului legat de timp al vieţii şi al celor din jur (vezi Roger-Pol Droit, François Henrot, “Le banquier et le philosophe”, Plon, Paris, 2010, p. 89). Fostul lider al Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Jacques Attali, ne îndeamnă la cultivarea “stăpânirii de sine (la maîtrise de soi)” şi, mai ales, la regândirea întregii orientări antropologice a culturii actuale “pentru a descoperi sursele proxime de creştere şi muncă, formaţiile necesare şi formele viitoare ale fericirii şi serenităţii” (Jacques Attali, Sept leçons de vie. Survivre aux crises, Fayard, Paris, 2009, p. 21).
Materialele publicate recent de revista germană delimitează “cele mai noi graniţe ale creşterii economice”.

Acestea, în redarea sintetică, sunt: începutul unei scăderi a populaţiei globului la nivelul lui 2030; scăderea continuă a resurselor neregenerabile începută la nivelul lui 1980; creşterea producţiei industriale până spre 2030, urmată de reducerea continuă a acesteia; creşterea producţiei de hrană până spre 2020 şi reducerea acesteia, în continuare; creşterea repercusiunilor ecologice negative ale industriilor până spre 2030 şi scăderea lentă a acestora. Câteva corelaţii sunt de pe acum clare: rata creşterii economice scade în ţările care se dezvoltă; resursele globului nu ajung pentru o creştere de peste 2% anual şi sunt deja la limită; costurile cu efectele ecologice s-ar putea mări, încât producţia să devină nerentabilă.

Nu există în acest moment o alternativă elaborată, realistă, la creşterea economică în patternul consacrat de istoria de până acum. Ceea ce se numesc “societăţi post-creştere” sunt, de fapt, comunităţi autoizolate (precum credincioşii Amish) cu opţiuni promoderne. În schimb, sunt nenumărate comunităţi urbane şi rurale pe care rareori le-au atins efectele “creşterii economice” şi care au nevoie stringentă de această creştere. Criticii culturali ai “creşterii economice” ignoră adesea dramatica situaţie a acestor comunităţi şi cât de acută nevoie au ele tocmai de “creştere economică”. România se află în situaţia unei acute nevoi de “creştere economică” care să îşi răsfrângă efectele asupra diverselor ei categorii sociale. Doar că aici, adică într-o ţară cu un potenţial natural şi uman excelent, proasta calitate a deciziilor şi decidenţilor care o guvernează astăzi agravează o criză care este, înainte de toate, criză economică - adică un refuz al “creşterii economice” indispensabile.