Fotbalul este un joc eminamente colectiv, în care contează formarea individuală a jucătorilor, pregătirea echipei, tactica din teren, cooperarea compartimentelor, directivele antrenorului, obiectivitatea arbitrilor, calitatea reglementărilor din campionat.
În 2006, la invitația unui cotidian de atunci, am comentat meciurile turneului final. Debutam seria de articole (ulterior reunite în volum, în Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp.473-545) cu eseul „Fotbalul ca logică". Plecam atunci de la ideea că „fotbalul, mai mult decât alte sporturi de echipă, concretizează o veritabilă concepție cu privire la atingerea unui scop și are o logică lăuntrică, demnă de a fi observată și comentată" (p.476). Mă lăsam condus de reflecția unui manager de club din Anglia - „fotbalul nu este o chestiune de viață și de moarte - este mult mai important decât aceasta". Am căutat atunci să văd în fotbal logica obținerii performanței, iar comentariile aveau acest orizont.
După turneul final din Brazilia (iunie-iulie 2014), multe date mă îndeamnă să privesc fotbalul în cadrul mai larg al culturii încorporate în performanțele acestui sport. Sunt două rațiuni pentru a proceda astfel. Conform așteptărilor, pe impunătoarele stadioane din marile orașe braziliene s-au înfruntat nu numai echipe naționale de fotbal, ci și abordări ale acestui sport, ce sunt parte a unor concepții de viață și, până la urmă, a unor culturi. În plus, echipele care au adus noutăți în joc - Germania, Olanda, Franța, Chile, Columbia, Mexic, Costa Rica, Ghana, Belgia - au etalat o abordare a fotbalului din care se pot trage multe concluzii privind felul de a gândi în societățile de astăzi.
La sfârșitul turneului final din 2006, semnalam ca „tendințe noi": prevalența „jucătorului plastic" față de „jucătorul static", flexibilizarea jocului în funcție de șansa de înscriere a golului, accentul pe ofensivă, împrumutul de trăsături între echipele anglosaxone și cele latine, eliminarea în sferturi a tuturor echipelor sudamericane, stagnarea Braziliei într-o formulă de joc prea tradițională. Acum putem privi mai în profunzime ceea ce s-a petrecut în fotbalul mondial între timp și a devenit evident în 2014.
S-a spus, pe drept, în presa internațională, că turneul final din Brazilia a fost „uluitor" sub multe aspecte: l-a consacrat pe Klose drept vârf al marcatorilor din turnee de acest fel. Costa Rica a câștigat în mod spectaculos grupa contra a trei echipe foste campioane mondiale, echipele americane - Columbia, Costa Rica, Chile, Mexic, SUA - au fost revelații și, oricum, au urcat în ierarhia internațională etc. Turneul final din 2014 a adus însă schimbări în jocul de fotbal, care au semnificație mai largă.
Bunăoară, personalitatea portarilor și a apărătorilor centrali a fost decisivă. Neuer, Navas, Howard, Bravo au contribuit limpede la scorul final din meciurile echipelor lor, în schimb forma slabă a lui Julio Cesar sau Muslera a costat enorm echipele lor. Fundașii centrali - vezi David Luiz sau Hummels sau Godin sau Vlaar - au fost esențiali, inclusiv în ofensivă. Așa cum Real Madrid a arătat elocvent, fundașii centrali sunt, prin alonjă, tehnică și clarviziune, excelenți finalizatori și, per ansamblu, au devenit hotărâtori sub două aspecte: cu ei începe construcția fazelor ofensive și ei înșiși participă la finalizări. Nu mai este totul să ai, ca echipă, atacanți iscusiți; ai nevoie de apărători centrali cu bună viziune a jocului.
A căpătat deplină consacrare apărarea în trei linii, cu un mijlocaș plasat, ca siguranță, în fața celor doi apărători centrali sau chiar între ei. Nu se mai câștigă dacă nu ai spatele asigurat, oricât de talentați sunt atacanții proprii. S-a văzut cu claritate, în cazul unor echipe pline de talente, cum au fost cele din Coasta de Fildeș, Nigeria sau Ghana, că romantismele, de fapt „naivitățile", în apărare nu mai pot fi compensate de valoarea vârfurilor. Apărarea din jocul de fotbal s-a deplasat mult spre cea din handbal, când o echipă se repoziționează și primește lucid și riguros organizat, cu întregul efectiv, ofensiva celei care are posesia mingii în momentul respectiv. De aceea, Robben sau Thomas Müller sau Lavezzi puteau fi văzuți frecvent printre apărători, la marginea careului mare.
Înalta tehnicitate era altădată apanajul sud-americanilor. Acum, echipele europene - probabil și grație interferențelor dintre Europa și America de Sud, ca urmare a importului masiv de sud-americani la cluburile europene - sunt cele care excelează tehnic. Desigur că Messi sau Alexis Sanchez, Marquez sau James Rodriguez, Luiz Suarez sunt tehnic excepționali, dar ei nu mai sunt diferiți, nici sub aspectul tehnicii individuale, de Blindt, Schweinsteiger, Pogba, Niesta, Modrici, Ozil și mulți alți europeni. Doar că tehnica este subordonată mai strict astăzi capacității de combinare ce duce la obținerea rezultatului favorabil.
S-a schimbat, în fotbal, și ofensiva. Apărările organizate pe multiple linii au făcut ca la acest turneu final golurile de la distanță mare să fie relativ puține. Altfel spus, golul presupune în mai mare măsură combinații în viteză și „sucirea" unor apărători prin driblinguri scurte în careul mare. Încât atacantul să obțină unghiul din care nu mai are în față decât portarul! Felul în care Götze a marcat golul finalei, dintre Germania și Argentina, „înfiltrându-se" suprinzător printre apărătorii centrali, este oarecum paradigmatic pentru felul de a proceda al unui atac bine gândit, care își pune în valoare jucătorii.
Antrenorii au pus prețul cuvenit pe experiența jucătorilor. Nu se merge la turneul final al campionatului mondial cu necopți sau veleitari, buni doar la consumul intern! Germania nu a renunțat la Klose, deși îi avea la dispoziție pe Grosskreuz sau Götze, Brazilia l-a preferat pe Maicon lui Dani Alves, Olanda pe van Persie, deși acesta nu era în formă, Franța pe Evra și Benzema, Argentina pe Demichelis, Uruguay pe Alvaro și exemplele pot continua. Iar când s-a renunțat - cum s-a văzut în cazul Spaniei, care l-a lăsat pe banca de rezerve pe pătruzătorul David Villa - a venit dezastrul. Un campionat mondial, foarte probabil în orice domeniu, presupune jucători experimentați, care pot pune în aplicare o abordare verificată, alături, firește, de cei care pot surprinde rivalii prin inovații.
Nu au ajuns deloc întâmplător în față, sub aspectul fotbalului practicat, echipele formal câștigătoare. Germania a etalat, ca și în Africa de Sud, cea mai bună pregătire (fizică, conceptuală, tehnică și etică) a unei echipe pentru a înfrunta cu succes oricare dintre celelalte competitoare. Doar că în semifinala de acum patru ani nu a putut descuia la timp lacătul spaniol! Acum, echipa antrenată de Joachim Löw a avut soluția tehnică și conceptuală mai bună, față de o echipă ce promitea inovație, cum este Brazilia, și, apoi, față de una cu apărare greu de trecut, care a mizat totul pe forța de penetrare a lui Messi sau Higuain, cum a fost Argentina. Și aici s-a dovedit că o apărare tehnică și bine gândită, precum cea a Germaniei, a putut deconstrui puținele atacuri argentiniene. Olanda a fost ocolită de șansa de a juca finala, încât încheie turneul final pe locul al treilea, fără să fi fost înfrântă de cineva. Argentina nu avea la ce spera, ea câștigând mai mult cu noroc. Această echipă s-a bucurat mereu de șansă, de pildă, în finala de la Buenos Aires, și acum, în semifinală, de ambele dăți împotriva Olandei, care a fost, de fapt, mai bună. Brazilia a confirmat ceea ce spuneam în 2006, anume că se bazează prea mult pe valori individuale și pe șansele create de acestea.
S-a intrat într-o epocă în care fotbalul însuși a devenit o întreprindere susținută, în tot mai multe țări, de preocupări diferențiate: virtuozitate tehnică după pregătire sistematică, reglementări agreate și demne de încredere, moravuri curățate și comportamente ridicate la rangul datoriei etice, abordare rațională, departe de orice improvizație înșelătoare. În fond, servesc ca exemple dedicarea fără limite a lui Pirlo, deplasările lui Drogba, plânsul lui David Luiz, la severa înfrîngere din partea Germaniei, sau îmbrățișarea finală a lui Messi, decepționat de lipsa victoriei, de către Schweinsteiger!
Unde se află România acum? Nu insist asupra înfrângerilor cu Grecia și Algeria dinaintea turneului final, care atestă clar că, din nefericire, fotbalul din țară rămâne la distanță de ceea ce se joacă în lume. Era destul să vezi, la câteva zile după turneul final al campionatului mondial, finala supercupei României, dintre Steaua și Astra Giurgiu, pentru a avea confirmarea distanței: joc de descurcare, cu tehnică aproximativă, fără concepție de joc și cu pregătire slabă pentru efort. De aceea, în lumina turneului final al campionatului mondial de fotbal din 2014, se pun, pentru conștiințe responsabile, întrebări grave. Unde sunt portarii, precum Lung, care dădeau încredere, și apărătorii centrali, dincolo de care rareori se trecea, de valoarea lui Ștefănescu sau Rădoi? Unde sunt „interii" capabili să fie acolo unde se dispută mingea, două reprize, cum au fost Bölöni sau Balaci? Unde sunt atacanții de talent precum Dobrin sau Hagi? Nu trebuie să te lași sedus de trecut pentru a spune că nu prea sunt identificați în jur asemenea jucători, cu toate că nimeni nu garantează că nu există.
Și în fotbal, ca și în alte domenii, s-a ajuns la situația în care este plin de „băieți buni" și de „băieți de companie", isteți și bine încadrați în moravurile locului. Întrebările multe care se pun se reunesc în câteva care duc dinspre fotbal spre întreaga societate. Cum se va putea trece de la rezultate la nimereală, la pricepere și apoi la virtuozitate validată în diferite branșe ? Cum se va putea avansa de la reglementări arbitrare, la legislație în interes public și apoi la legitimitate? Cum se va putea înainta de la istețime, la inteligență și apoi la rațiunea ce asigură performanțe durabile? Cum se vor putea ridica comportamentele de la moravuri, la moralitate și apoi la datoria etică, care, se vede bine - cel puțin în cazul Germaniei, Olandei, Columbiei, Chile-ului, Costa Rică-i, Mexic-ului, de la recentul turneu final - poate lua sub control ansamblul?
