Astfel, principalele coordonate sunt nevoia de reformă neîntârziată a educației pentru a depăși neajunsurile trecutului și a pregăti România pentru intrarea în Uniunea Europeană și Alianța Atlanticului de Nord; aplicarea și în țara noastră a sistemului modern al finanțării globale a universităților; proclamarea constituțională a autonomiei universitare și consacrarea ei prin reglementările guvernamentale din prima parte a intervalului; imperativul lărgirii posibilităților de a studia în învățământul superior pentru tinerii din țară având în vedere rămânerea continuă în urmă a României la indicatorul studenților dintr-o cohortă și la indicatorul absolvenților de studii superioare din populație; nevoia măririi impactului cercetării universitare asupra dezvoltării indigene; datoria obținerii noii recunoașteri internaționale a universității clujene, având în vedere tradiția transilvană; imperativul exigenței sporite la examene și la orice formă de verificare și de validare profesională, pentru a înlătura cedările păguboase ale universităților din țară; nevoia de a crea o nouă elită profesională.
În raport cu reperele menționate s-au elaborat și implementat inițiative, adesea în premieră națională. Arhivele stau la dispoziție, ca probă, încât nu voi face aici o listare. Vreau doar să răspund la întrebări care s-au pus pe parcurs și rămân instructive și astăzi.
Cum să faci performanțe universitare într-o țară săracă? Argumentul meu a fost acela că, mai ales în ultima decadă, România a intrat, datorită diletantismului și abuzurilor decidenților ei, în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne - o criză cuprinzătoare, a economiei, administrației, a politicii și celor care fac politică la noi, a ideilor, a motivației. De aceea, întrebarea se acutizează. Este limpede că suntem într-un cerc vicios: țara este săracă în multe privințe, încât nu permite schimbări rapide, iar fără schimbări adânci nu poate ieși din sărăcie. Ce este de făcut?
Răspunsul meu este că cercuri vicioase apar în multe sectoare ale realității românești atunci când se vrea schimbarea ei. De pildă, nu poți schimba legile cu unii parlamentari actuali, dar nu poți avea alți parlamentari dacă nu schimbi legile. Sau nu poți asana societatea fără educație, dar o nouă educație trebuie să o genereze societatea existentă! Putem stărui oricât asupra cercurilor vicioase, fără să găsim o ieșire facilă. În fapt, într-o societate deschisă ieșirea din oricare cerc vicios nu poate fi decât democrația. Nu mai puțină democrație, apelând la tot felul de vătafi sau găselnițe, cum se face în România actuală, ci mai multă democrație, adică răspunsuri bine elaborate și discutate public constituie soluția. Sub acest aspect, dintre cei care au reflectat la noi asupra ieșirii din cercurile vicioase, Virgil I. Bărbat avea (vezi cel puțin cartea sa Dinamism cultural, Cluj, 1926), dreptate: doar cu noi pași pe calea unei democrații ce nu nivelează opiniile și persoanele se poate înainta. Consecința: cine conduce instituții publice trebuie să fie capabil să conceapă soluții și să le supună fără ezitare examinării și deliberării argumentative, pentru ca apoi să le aplice.
Cum se poate face în așa fel încât să se evite atât populismul cât și impunerea autoritară a deciziilor? Și în România trebuie făcută în sfârșit distincția clară între nivele diferite implicate în relația dintre reflecția profesionalizată și decizia de acțiune. Este vorba de cel puțin trei nivele: elaborarea deciziei pe baza informării cât mai largi cu putință și a prelucrării conceptuale calificate; punerea în dezbatere publică și critica argumentativă a soluției; adoptarea deciziei de acțiune și implementarea ei cu toate energiile. Primul nivel presupune competență, al doilea dezbatere, al treilea hotărâre. Dacă primul nivel este firav, apare populismul, dacă al doilea este slab pericolul este autoritarismul, dacă al treilea nu funcționează avem de a face cu ineficiența. Trebuie realizată fără cusur performanța specifică de la fiecare nivel.
Ce se poate face în condițiile unei legislații plină de improvizații și incoerentă, cum este cea din România? Drept constatare din propria experiență, aș spune că legile din țara noastră ar trebui redate juriștilor spre elaborare și formulare. Este prea mult diletantism în materie, care se acoperă cu pretenția că cel care deține puterea poate face orice. Nu este democratică nici credința că cel de la putere nu e supus vreunui control public cât are puterea și nici convingerea că „șeful și face echipa" cât este șef. Democrațiile mature nu lucrează cu astfel de vederi primitive. În orice caz, sunt prea elementare lacunele de concepție, de logică, de limbaj din legile noastre, după cum acestea sunt prea puțin legate de interesul public (și nu de interesul unor grupuri care de dau drept public!) și prea disponibile la schimbări și chiar la adoptări pe căi lipsite de legitimitate (încropiri de majorități în pofida alegerilor, asumări de răspunderi, ordonanțe de urgență etc.), cum se observă copios pe reglementările ultimei decade.
Ca rector am prins perioade, cum a fost cea de până în 1995, când a lipsit legislația. Am folosit ocazia, cum se poate observa pe documente, pentru a inova. Am prins apoi perioade în care legislația nu sprijinea destul reformele necesare. Am examinat această legislație din perspectiva exploatării posibilităților ei și am folosit-o. Nu dă rezultate încălcarea legislației și, din multe rațiuni, trebuie evitată. Am prins perioade cu legislație retrogradă, cum este cea actuală. Ca rector trebuie să reacționezi argumentat, reprezentându-i pe ceilalți și pe tine, chiar dacă lumea din jur pare a surzilor, și să cauți să convingi oamenii de bună credință. Nu există dispensă de la obligația argumentării nici în cea mai dificilă situație, sub condiția ca argumentele tale să fie în serviciul interesului public. Cât timp nu privatizezi în nici un fel interesul public poți să ai încredere că argumentarea ta va câștiga în cele din urmă terenul.
Ce este de preferat: să aplici cu fermitate hotărâri ele unui centru, propriile hotărâri sau să asiguri autonomie? Am rămas la principiul autonomiei cât mai extinse, căci numai autonomia generează responsabilitate. Într-o instituție mare nu poți asuma răspunderea pentru orice și nu dă rezultate asemenea asumare. Există - și a fost mereu prezent - riscul derapajelor. De pildă, sub cupola autonomiei unul voia să-și aranjeze toată familia în universitate, altul se angajase în programe și servicii plătite încât îi trebuie o zi de patruzeci de ore să le poată justifica, alții plagiau cu ajutorul masteranzilor, alții cheltuiesc mai mult decât facultatea lor produce, alții nu au idee cum se creează resursele, dar trimit nota de plată ș.a.m.d. Nu există alternativă de aceeași valoare la autonomie, iar soluția la derapaje rămâne informarea comunității universitare asupra a ceea ce s-a întâmplat. Patologiile universitare sunt reale, iar la noi acestea proliferează deocamdată, într-o perioadă de gravă confuzie a valorilor, dar nu trebuie dezarmat în fața lor. Se poate constata (vezi nr.10303/2008; nr.3603/2011; nr.6637/2011; nr.6624/2009 și altele) că a trebuit să luptăm cu ele și nu am ezitat.
Respectul autonomiei nu a împiedicat intervenții ale Rectoratului și Senatului pentru a orienta dezvoltarea facultăților. S-a intervenit cu hotărâri precise în serviciul consolidării la Informatică (nr.8083/1996), Chimie (nr.13463/2001), Științe Economice (2002), Drept (nr.25071/2003), Matematică (25391/2003), Litere (nr.19205/2009), Biologie (3668/2o11) etc.. Practic fiecare facultate a avut în rectorat o reprezentare și un control informat și riguros.
Trebuie preferat sistemul numirilor în funcții sau cel a alegerii prin vot? Rectorul este de ales de un corp electiv cât mai larg. M-am expus alegerii de cinci ori și am câștigat cu majorități mai mult decât confortabile. Nu am avut și nu am teamă de alegeri libere și de votul secret, căci m-am pregătit cu soluții elaborate temeinic și o fac totdeauna.
Nu dă rezultate sistemul prevăzut de legea 2011 care dă rectorului competența numirii decanilor, căci transformă decanii în simplii servitori, îngrijiți să nu rateze numirea viitoare. Decanii sînt de importanță crucială, iar dacă ei devin servitori, precum în majoritatea cazurilor din zilele noastre, acea universitate devine una de lingușeală a funcțiilor și eșuează cu timpul.
Nu dă rezultate nici scoaterea decanilor și șefilor de departamente din Senat. Așa cum arată lucrurile la noi în țară astăzi, Senatul devine un fel de adunare generală a tot felul de persoane care își spun părerea, în vreme ce decidenții ies de fapt de sub control public. Senatul nu de părerile cuiva are nevoie, ci de competențe de administrare, căci universitatea nu este asociație civică, chiar dacă nu este nici întreprindere. Am preferat Senat puternic, cu decani care au opinia proprie în reprezentarea intereselor facultăților și cu prorectori care au vocea distinctă. În definitiv, am propus și prorectori care priveau altfel decât mine universitatea ca instituție, iar unii știam că lucrează din prima zi să-și creeze șanse de a accede la rectorat, ceea ce este normal. Nu m-a deranjat ambiția cuiva niciodată, dar am reacționat la lipsa de suport, în viziune și pregătire, a ambiției, arătând că ne hazardăm.
Administrația tehnică este de ascultat sau de supus hotărârilor administrației academice? Am optat pentru administrație tehnică compusă din economiști și ingineri pricepuți, care își expun cu fermitate și onestitate considerentele profesionale, căci știam că gestionam cea mai complexă instituție publică din Transilvania. Nu ar fi fost de închipuit ceea ce s-a petrecut după 2012, anume scoaterea din funcții a unor ingineri cu rezultate excelente pentru a face loc unor nepregătiți sau aducerea în fruntea serviciilor tehnice a unor persoane docile în controlarea circulației bunurilor și comercializării, care nu au de a face cu ingineria. Posturile din administrația tehnică nu ar trebui acordate niciodată după algoritmul politic al celor care au pus mâna temporar pe decizii și în baza abuzurilor.
Sunt de preferat ritmul mai lent al schimbărilor, pentru a nu crea nemulțumiri, sau schimbările energice? La noi unii decidenți nu schimbă mai nimic, voind să fie bine cu toată lumea. Personal nu am îmbrățișat niciodată această cale, ci am rămas proactiv. De aceea, nu m-a interesat să devin parlamentar sau orice altceva care nu permite inițiativă personală și dinamică suficientă sau le condiționează prea tare. Am pus și pun întreaga greutate a rolului meu în inițiative de înnoire și în dezvoltare semnificativă. Inițiativa de schimbare bine elaborată și profundă este mereu de preferat adaptării la situație, oricât de aducătoare de aplauze este la noi mimarea schimbării. Această înclinație personală a găsit teren propice în împrejurarea că am exercitat funcția de rector într-un context care cerea reforme și o vreme a și cultivat reforme chibzuite.
Au trebuit create unități de diferite dimensiuni pentru a profila universitatea și a o însera optim în mediul înconjurător și am creat acele unități. La cele deja menționate pe parcursul acestei evocări, adaug doar crearea Secretariatului General (nr.20873/2002), a Centrului de Cooperări Internaționale (nr.2185/2000), a Direcțiunii Generale (nr.20128/2002), a Prefecturii Studenților, a Televiziunii și Radioului UBB (nr.25292/2003), restabilirea Colegiului Academic (nr.25764/2003) și a Extensiunii Universitare (nr.2039/1997). De asemenea, crearea Marelui Senat (nr.1782/2000), a Consorțiului Universităților Clujene (nr.25283/2003) și a Consorțiului „Universitaria" al universităților clasice din țară.
O implicație a exercitării rolului de rector așa cum l-am înțeles și schițat mai sus a fost obligația de analiză continuă a instituției și a mediul înconjurător economic, administrativ, politic și cultural. Orice cadrul didactic poate vorbi despre ceva, dar aici chestiunea era abordarea la zi a uneia dintre cele mai vechi instituții, care este universitatea, într-o societate internațională foarte dinamică, care este sau ar trebui să fie a cunoașterii, a înțelepciunii, a riscurilor, a cinismului, a vidului moral, a minciunii organizate, a mediatizării. O instituție orientată universalist se confruntă cu o lume în schimbare, căreia trebuie să-i facă față. Am luat în seamă provocările ce veneau din această situație și am aplicat trei opțiuni. Una privea acțiunea mea și consta în a absorbi abordarea universității ca instituție în abordarea modernității. A doua consta în a întreprinde eu însumi elaborarea unei conceperi a universității la trecerea din secolul douăzeci în secolul actual. A treia consta în a întreține o dezbatere argumentativă asupra măsurilor majore pe care le promovez, ceea ce însemna o intervenție cvasicontinuă cu analize, comparații, argumente și contraargumente. Nu poți administra cu succes o instituție cu oameni pe care-i respecți pentru lecturile și traseul lor de viață fără a-ți explicita opțiunile și rațiunile. De aici a rezultat un ansamblu de scrieri ce compun, așa cum se poate observa cu toată obiectivitatea, cea mai elaborată vedere din România asupra universității și una din cele care contează dincolo de granițele țării, într-o epocă a interacțiunilor mai dense ca oricând în istorie.
(Din volumul Andrei Marga, Anii inovării, în curs de publicare)
