Prin sintagme șocante – “umanitatea a intrat de fapt într-o nouă barbarie” și, odată ce se „confundă inteligența cu adversitatea față de spirit”, se desfășoară „neobosita autodistrugere a iluminismului” – Horkheimer și Adorno chemau oamenii la autoexaminare. Teza centrală a cărții – după care „supunerea a tot ceea ce este natural de către subiectul stăpân pe sine culminează, în cele din urmă, tocmai cu dominația a ceea ce este luat orbește ca obiectiv, a naturalului nud (blind Objektiven, Natürlichen)” – părea multora ermetică.
Nu părea, însă, ermetic și Kafka, până s-a perceput adâncimea interogării condiției individului într-o lume ce sporește alienările? Nu rămâne încifrat adesea Thomas Mann, cu viziunea transformării inteligenței în sursă a acțiunilor diabolice? Ne aflăm, de fapt, în aceste opere, în fața acelei formule a artei și a filosofiei ce prinde ceea ce s-a petrecut în modernitatea târzie – o distorsionare a înseși inteligenței, rațiunii și iluminării – și anticipează riscurile.
Îngrijorați de distorsiunile lumii civilizate, cei doi autori interogau felul în care oamenii se raportează la natură. Observația lor era aceea că, dacă natura este doar obiect de prelucrat, atunci, la limită, oamenii vor ajunge, prin intermediul întortocheatelor organizări ce anonimizează răspunderea, să se prelucreze unii pe alții. Și cel care alimentează necontenit incendiul ajunge să fie cuprins de flăcări! Acesta era semnalul de alarmă tras de renumita scriere, pe care chiar și un critic constant, precum Joseph Cardinal Ratzinger (în Wendezeit für Europa?, 1992), l-a recunoscut, în cele din urmă drept, adevăr al epocii în care trăim. Prin natură, Dialectica iluminismului avea în vedere multe (floră, faună, cosmos etc.), dar privirea era pe ceea ce s-a petrecut în Al Doilea Război Mondial – exterminarea, organizată industrial, a oamenilor, adică, atacarea a ceea ce părea, până atunci, protejat față de istorie: natura umană ca atare.
După efervescentul curent al ecologismului, care a pus în lumină faptul că prin cucerirea naturii se ajunge la ruinarea naturii cuceritorilor, în zilele noastre, mișcarea pentru schimbarea atitudinii față de animale explicitează mai departe natura de care este vorba. Adepții mișcării susțin, în esență, că dacă animalele sunt doar obiecte ale pornirilor oamenilor, atunci, la limită, oamenii vor ajunge să se poarte la fel unii față de alții. Argumentul este că atitudinea față de animale prefigurează atitudinea față de oameni. L-aș completa cu observația că prefigurarea s-a petrecut, istoricește, și când oamenii au tratat brutal animalele și când le-au privit ca ființe cu aceeași îndreptățire de a exista.
Reflecția mea asupra trecerii de la animal la om a plecat, însă, din alt loc. M-a uimit, de pildă, obstinația darwiniștilor de a rămâne la imaginea “luptei pentru existență” și a “selecției naturale”, când știam că Darwin, chiar dacă a operat cu limbajul lui Malthus, nu a exclus, de exemplu, “cooperarea” ca mecanism al evoluției. M-a mirat lipsa de precauție a neoliberalismului în a relua darwinismul social. Am fost mișcat de gesturi din jur. Un prieten îmi mărturisea revolta ce l-a cuprins când, într-o vizită, amfitrionul făcea oaspeților cunoștință cu mieii ce urmau să ajungă într-o jumătate de oră la proțap. Admirasem altă dată vioiciunea unor pui de câine, ca, peste o jumătate de zi, paznicul hotelului din oraș să-mi spună, fără tresărire, că au fost luati de hingheri. Mulți am văzut cai loviți sălbatic, căci nu puteau urni o căruță alunecată în șanț. La sărbători, unele televiziuni se umplu de vorbe despre „bucate“ din carne, ca și cum acestea nu ar presupune omorârea cuiva. Iar exemplele pot continua, din nefericire.
Nu doar cruzimea șochează, ci carențele simțirii și gândirii din spatele ei – dacă mai poate fi discuție despre așa ceva. Mai trebuie observat că Dinu Păturică s-a întors clonat în societate și, devenit, între timp, acționar, universitar, parlamentar, manager, oricum „șef“ peste ceva, „nu concepe Paștele fără miel și Crăciunul fără porc“. El face din acestea chiar miza sărbătorilor. Ce ar spune Isus, pentru care o felie de pască, un pumn de măsline, poate o cană cu vin erau de ajuns? Ce poate spune un creștin care știe despre ce a fost vorba în acțiunile și exprimările lui Isus?
Adepții “șovinismului umanist” (cum a numit un creștin englez brutalizarea animalelor) invocă autorități intelectuale. În definitiv, nu altcineva decât Aristotel (Politica) spunea că “așa cum natura nu face nimic, niciodată, în van, este de netăgăduit că ea a făcut toate animalele pentru binele omului”. Augustin a trecut grăbit ideea în teologie: “ține de ordinea dată de Creator ca viața animalelor și moartea lor să fie subordonate folosinței noastre”. Toma d’Aquino (Summa teologica) n-a mai ezitat și susținea că “animalele și plantele nu au o viață rațională” și sunt, deci, “servi după natură, făcute pentru a fi folosite de ceilalți”. Descartes (Discurs asupra metodei) a riscat total socotind că, fiind “mașini”, animalele nu resimt plăcere, nici durere. Iar Kant (Lecții de etică) susținea că “animalele nu au conștiință de sine și nu sunt, prin urmare, decât mijloace în vederea unui scop”.
Doar că aceleași autorități au exprimat nu numai propoziții ce au imprimat direcții culturii, ci și altele ce au fost infirmate cu trecerea timpului. Aristotel, de pildă, ne-a spus că Pământul este în centrul lumii. Toma credea că finalitatea domină natura. Descartes ne învăța că orice adevăr trebuie să poată fi intuit de minte. Kant era de părere că numai omul poate emite judecăți. Aceste afirmații nu mai stârnesc încredere. Dovadă că nici autoritățile nu sunt de exceptat de la confruntarea cu argumentele.
Unii contemporani caută temeiuri în Scripturi. O tânără absolventă de facultate îmi amintea că la orele de religie din liceu a învățat că menirea animalelor este să fie la dispoziția omului. Am replicat cu argumentul că Scripturile și tradiția religioasă sunt departe de atari simplificări. În fapt, Vechiul Testament, Noul Testament și tradiția nu sunt univoce, dar interpretarea mai plauzibilă este opusă tratării brutale a animalelor (cum ne arată mai nou și Enzo Bianchi et all, Oameni și animale, Ratio et Revelatio, Oradea, 2013). Bunăoară, Dumnezeu l-a pus pe om “în comunitate cu animalele” (Geneza, 2, 18), cu care împărtășește “același destin” (Ecleziastul, 3,21), și nu îngăduie “cauzarea de durere creaturilor vii”. La Apostolul Pavel, “toată firea suspină și suferă durerile nașterii” (Epistola către Romani, 8, 19-20). Ioan Gură de Aur a pus degetul pe rană când a observat: “noi imităm moravurile lupilor, leoparzilor, sau mai curând facem mai rău decât aceștia”. El a cerut atitudine creștină față de orice ființă. Un Mare Muftiu contemporan ne spune că sacrificiul oilor nu este deloc obligatoriu în Islam.
Dincoace de acestea, Milan Kundera (în romanul Insuportabila lejeritate a ființei) întreba ironic: ce am spune dacă ar veni un extraterestru și ar pretinde ceea ce noi pretindem animalelor, invocând voința divină? A rămas viguros, de asemenea, apelul lui Isaac Newton la a extinde, în bună tradiție creștină, aplicarea principiului “iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!” la ființe în general. De altfel, cum mai nou observa Andrew Linzey (Animal Gospel: Christian Faith as if Animals Mattered, 1998) – creștinismul conține principiul grijii față de cel slab, aflat în suferință sau fără apărare, de care credinciosul este chemat să facă uz în împrejurările vieții.
De obicei, în discutarea atitudinii față de animale se trece cu vederea faptul că, înăuntrul tradiției culturale din care ne revendicăm, avem și o argumentare autorizată pentru opinia contrară – aceea că animalele trebuie tratate omenește. Plutarh (Despre folosirea cărnii) critica desconsiderarea suspinului animalelor (“credem, de altfel, că strigătele ce se aud ar fi sunete nearticulate, și nu rugi și implorări justificate din partea lor”). Porfir aducea un argument redutabil sub o întrebare: s-ar putea spune că oamenii mâncați de crocodili au fost destinați de divinitate să termine astfel? Catharii nu pot fi contraziși când spun că “toate ființele care au sânge cald au suflet egal cu ființele umane”. Voltaire (Dicționarul filosofic) atenționa că animalul are toate organele de simțire care sunt în om. Iar Schopenhauer (Parerga und Paralipomena) trăgea linie sub un ciclu istoric: “o eroare fundamentală și inexplicabilă a creștinismului a fost aceea de a despărți omul de lumea animalelor căreia îi aparține, dând valoare exclusivă omului, până la a considera animalele numai ca niște obiecte”. Omul are, desigur, o demnitate aparte, conferită de Creator, prin crearea după chipul și asemănarea Sa – viziune cu care creștinismul a cucerit lumea. Dar de aici nu rezultă nicidecum, și nici Scripturile nu o spun, că această demnitate trebuie clădită pe nimicirea altora.
Astăzi, în discuție intră un argument demn de atenție: observația că atitudinea brutală față de animale este prefața atitudinii față de oameni sau, poate, deja primul capitol. Nu este o observație complet nouă. Istoricește, s-a constatat de multe ori (în colonii, în dictaturi etc.) transferul de la atitudinea față de animale, la atitudinea față de supuși. Cursul argumentării a înaintat în secolul al douăzecilea cu o observație (făcută de cercetători americani și germani) ce a pus pe gânduri: mulți dintre organizatorii genocidului din Al Doilea Război Mondial (Himmler, Höss etc.) veneau, profesional, din zona brutalei „gestiuni a animalelor” (Charles Patterson, Un eternell Treblinka, Calman Levi, Paris, 2008, p.180-181). O astfel de argumentare s-a întărit continuu.
Dincoace de toate, se poate observa că Darwin însuși (The Descent of Man...) a sesizat, ca nimeni altul, implicațiile relațiilor cu animalele și a tras o concluzie importantă. “Umanitatea față de animalele inferioare este una dintre cele mai nobile virtuți cu care omul este dotat. Este vorba de stadiul cel mai recent al dezvoltării sentimentelor morale. Numai atunci când ne preocupăm de totalitatea ființelor sensibile, moralitatea noastră atinge cel mai înalt nivel”. Putem pretinde, altfel spus, că morala este în ordine dacă se ridică deasupra oricărei meschinării, indiferent cu cine se intră în contact.
Mai aproape de noi, prozatorul Isaac B. Singer (Penitentul) a creat metafora „eternei Treblinka” în impresionanta meditație în fața unui animal mort: ce contezi tu, în fața atâtor inși care se socotesc mari păzind un sistem uriaș al prelucrării ființelor în folos propriu! Tocirea sensibilității ar fi explicația atitudinii brutale față de animale.
Insensibilitatea nu explică, desigur, totul. Mai trebuie luate în seamă presiunea penuriei în istorie, obiceiuri încrustate în tradiții, snobismul, sadismul. Rămânând cu picioarele pe pământ, se poate spune că fiecare dintre cauze a avut greutate, nu doar insensibilitatea. Doar că, astăzi, viața oamenilor poate fi într-o cu totul altă relație cu fiecare dintre acestea.
Este de luat, însă, în serios trecerea de la considerarea animalului – parte a naturii, firește – ca obiect, la obiectualizarea oamenilor. Ea nu mai poate fi eludată. De aceea, Matthieu Ricard (Plaidoyer pour les animaux. Vers une bienveillance pour tous, Allary, Paris, 2014) a tras concluzia ce se impune: “ Bunătatea, iubirea altruistă, compasiunea sunt tot atâtea calități care nu fac casă bună cu parțialitatea. A restrânge câmpul altruismului nostru nu îl diminuează numai cantitativ, ci și calitativ”(p.53). În alte cuvinte, numai un altruim cuprinzător poate fi și consecvent.
“Eliberarea animală” este deviza mișcării căreia Peter Singer (Animal Liberation, 2009) i-a dat formă conceptuală. Multe organizații și personalități participă la această mișcare. Poate ne intrigă faptul că, de pildă, Cesar Millan (Short Guide to a Happy Dog, 2013) este preocupat de tehnicile de a face fericiți câinii, în timp ce atâția oameni sunt nefericiți. Într-adevăr, fiind loc pentru fericirea fiecăruia, este cazul să ne întrebăm: de ce nu îi facem fericiți și pe unii și pe alții? De ce, dincolo de imperativele ce decurg din condițiile societăților existente, nu se înlocuiește în jurul nostru truda cu munca, sărăcia lucie cu minimul necesar, favoritismul cu promovarea pe merit, deformarea pe față a spuselor cu cinstea, minciuna calculată cu onestitatea, reaua credință cu seninătatea, invidia calomnioasă cu recunoașterea valorii, nedreptatea voită cu echitatea?
Mă opresc aici la relația cu animalele pentru că este vorba de atitudinea față de ființe fără apărare – atitudine care ar putea să-i îndemne pe oameni să facă mai multe ființe din jur fericite. Este mai probabil că cine se poartă omenește cu animalele face la fel și cu oamenii, iar cei care se poartă brutal cu animalele trec greu frontiera umanității. De aceea, optica Dialecticii iluminismului se înțelege astăzi și mai profund: o altă considerare, mai chibzuită, a naturii – cosmos, faună, floră etc. – calmează “lupta pentru existență” și face loc “cooperării” ce permite emergența ființelor superioare, cum credea chiar Darwin. Aici avem una dintre componentele soluției morale la neajunsurile vieții. Shelley cerea să privim în ochii unui miel și să luăm aminte. Avea dreptate, căci cine poate privi împăcat în ochii unui animal inocent este, cu siguranță, alt om.
Andrei MARGA
