De mai bine de un secol se strâng argumente pentru răspunsul negativ: o democrație ce se lasă redusă la alegeri libere trece în autoritarism. Le amintesc deoarece astăzi nu se mai interoghează suficient condițiile instituționale ale democrației. Politica este redusă la lupta, aproape darwiniană, pentru poziții, învingătorul este luat drept politician, iar democrația pare să fie doar cadru al confruntării. Din scopurile democrației și, în mod exact, din deliberarea publică a rămas mai mult amintirea.
Se știe că cel care introduce un buletin în urna de vot face mai mult decât o alegere între candidați. Votantul exprimă un proiect de viață. Dacă se reduce la alegeri libere, atunci democrația nu diferă de simpla instalare de căpetenii (John Dewey, 1898). Ne confruntăm cu o birocratizare îndărătnică a societății moderne, ce desprinde cratos-ul de demos și-l trece în mâinile funcționarilor publici (Max Weber, 1920). S-a adâncit, între timp, diferența dintre „voința poporului” și realitatea parlamentară. Aleșii urmează mai curând indicația partidului decât interesul cetățenilor care i-au votat (Carl Schmitt, 1924).
Politicile noi, populiste și tehnocratice, deopotrivă, ascund de fapt scoaterea din funcțiune a deliberării publice (Jürgen Habermas, 1964). Marketizarea economiei nu duce automat la democrație, cum se crede, formarea „competenței civice și a capacității democratice” rămînînd indispensabilă (Takashi Inoguchi, 1998). Distanța dintre democrație și pluralism politic este semnificativă (Norberto Bobbio, 2002).
Democrația construită numai pe interese se macină pe sine. Ea are nevoie, pentru a subzista, de angajamente etice, înăuntrul unui civism alimentat de valori spirituale (Ernst W.Böckenförde, 2006). „Paradoxul votului” (cetățeanul votează chiar dacă știe că nu iese victorios candidatul preferat) ne determină să înțelegem alegerile nu doar ca preferință pentru persoane, ci și ca însărcinare a celor aleși cu un proiect (Raymond Boudon, 2006). Nu există alt cadru pentru democrație decât cel național, care rămâne condiția posibilității democrației, așa cum a fost concepută în Europa (Pierre Mannent, 2006).
Nu detaliez aici analize de referință. Mai util este să examinăm realitățile din jur cu ajutorul distincțiilor și observațiilor pe care acestea ni le-au lăsat și să formulăm o idee adecvată noilor situații. Este de mult știut că alunecarea democrației în autoritarism – în forme variate, de la dictatura democratică la totalitarism – s-a petrecut istoricește ușor. În definitiv, unele dintre dictaturile secolului XX s-au instalat prin vot democratic.
Dacă ne referim la istoria recentă, ne izbește o diferență: au făcut cu mai mult succes tranziția după 1989 țările care au organizat nu doar alegeri libere, ci o democrație care ia în seamă cetățeanul. Unde democrația a fost cultivată efectiv, rezultatele au fost mai mari. Chile este un exemplu de tranziție izbutită, Bulgaria și România, de chinuri care nu s-au sfârșit nici în al treilea deceniu de la schimbare.
Iar dacă aducem reflecția la zi, nu putem să nu luăm în seamă cât de răspândită este neînțelegerea ce constă în reducerea democrației la pluralism (semnalată de Thomas Carothers, 2002) și emergența acelei erori ce rezidă în a folosi mijloace nedemocratice pentru a construi democrația (asupra căreia au avertizat Guillermo O’Donnel și Philipp Schmitter, 1986). În multe locuri din Europa Centrală și Răsăriteană s-au produs, deopotrivă, reducerea și acea eroare conducătoare de eșec.
Ce dificultăți se întâmpină în democrații în zilele noastre? Există, desigur, dificultăți ce provin din ideologia dominantă a timpului. Neoliberalismul nu numai că-și asumă ambiguul „sfârșit al ideologiilor”, ci antrenează acea depolitizare a vieții sociale ce aduce cu sine slăbirea democrației prin simplificare. Competiției i se acordă prioritate, orice altceva devine secund. Restul – valori, trăiri, deliberare publică, normativitate a vieții în comunitate – este socotit în contratimp cu „viața” și scos din discuție.
Corelat, au loc schimbări ale dreptului. Acestea încep cu interpretarea Constituției și se termină cu reglementările de detaliu. Legea este dezlegată de presupozițiile din care a rezultat (de pildă, drepturile și libertățile individuale se desprind de principiul demnității umane, pe soclul căruia s-au formulat). Se produce „disoluția normativității legii” prin „inflația de reglementări”, are loc „poluarea constantă a normei constituționale prin dispoziții” și se trece la „legi private” și „extinderea jurisprundenței de jos”, pe baze statistice (Chalvidan, 2007).
Viața societății este redusă la ceea ce se consideră a fi „fapte”. Se sacrifică nu numai idealuri (ca, de pildă, cel al fericirii sau al dreptății, care par intangibile și devin pur subiective), ci și norme simple ale conviețuirii (precum cea care prevede să nu te pronunți asupra a ceea ce știi doar din auzite sau cea care cere “să nu minți!”), ca să nu mai vorbim de regulile gramaticii sau
Simplificările aduse de neoliberalism nu sunt însă totul. Acestora li se adaugă derapajele proprii democrațiilor Europei Răsăritene. În unele derapaje găsim îngroșarea patologiilor din democrațiile mature. De pildă, nu numai că legile sunt mai curând rău formulate, dar, așa cum sunt, din normativitatea lor se mușcă încă o dată prin metodologii sau instrucțiuni de aplicare.
Unele legi, de pildă, au peste 50 de asemenea prelungiri, care le suspendă de fapt aplicarea, în favoarea „contribuțiilor” unor decidenți pe cât de vehemenți, pe atât de inculți. Mulți oameni spun și la noi, în mod justificat, „să se aplice legea!”, fără să-și dea seama, în buna lor credință, că legile însele sunt pline de greșeli. Iar cei care le elaborează își dau seama ce monstruozități au produs abia atunci când acestea li se aplică lor.
Derapajele democrației de la noi, atât de manifeste în ultima decadă, rezultă, însă, în măsură hotărîtoare, din inițiative ale locurilor. Să le privim. Prima este subminarea „reprezentării politice”. Cel ales se supune în mai mare măsură disciplinei de partid, decât aspirațiilor alegătorilor, cu care mai are legătură doar la festivități. În plus, cum s-au petrecut lucrurile în 2004, în 2008 și în 2014, se confecționează partide în parlament, în pofida distribuției politice ieșite din alegeri.
A doua este șubrezirea „corpului politic”. Interesul deținătorilor puterii – care s-a văzut și în faptul că nici acum nu este sigură cifra oficială a alegătorilor, iar, mai nou, în refuzul de a organiza secții de votare – pare să fie confuzionarea și apoi manipularea la marginea corpului politic.
A treia inițiativă constă în sacrificarea legitimării în favoarea unei sumare înțelegeri a legalității. Absolvenți improvizați de drept ajunși la decizii dau tonul și consideră, în virtutea carențelor de formare, că guvernul ar proceda legal atunci când impune legi organice fără dezbatere parlamentară. Ei ignoră dezinvolt faptul că o decizie poate fi legală, fără a fi legitimă.
A patra o reprezintă personalizarea excesivă a deciziilor. Președintele, primul ministru (și alți aleși, până jos) se socotesc îndreptățiți să facă numiri personale în funcții (începând cu miniștrii). Spre comparație, președintele american sau cancelarul federal german nu pot face numiri de demnitari fără consultarea cel puțin a comisiilor din parlament. Personalizarea excesivă pe deviza „șeful își face echipa”, ce se atribuie greșit democrației, duce vizibil la numiri de diletanți în funcții de mare importanță și la crearea de coterii ce parazitează luarea deciziilor. De aceea, cum se vede prea bine, realizările în interes public sunt relativ puține și mai curînd accidentale.
A cincea este anihilarea dezbaterii publice. Nu numai că stăruie neclaritatea în ceea ce privește interesul public, care este frecvent înțeles greșit ca interes al unor grupuri ce se dau drept public, dar se consideră dezbatere ceea ce este cu mult mai puțin – informarea asupra hotărârilor luate, de pildă. Așa cum congresele și convențiile partidelor discută tot mai puțin programe propriu-zise, mărginindu-se la tămâierea liderilor, parlamentul se mulțumește să adopte ordonanțele de guvern care, pe de altă parte, nu peste mult timp, sunt socotite erori.
A șasea este deformarea criteriilor de evaluare. Performanța celui ce primește un mandat nu se mai măsoară cu criterii lămurite, precum inovația tehnologică, dezvoltarea economică, lărgirea participării la decizie și întărirea motivației în societate, ci într-un mod luat fals ca fiind „concret”: acel reprezentant „a dat o masă”, „a asfaltat o stradă”, „a finanțat un aparat”, „a adăugat un procent la salarii sau pensii” etc. Într-o istorie de rezultate, la drept vorbind, sărace ale mandatelor, înflorește „concretismul”. Nu se mai pun în discuție realizări sistematice pentru cetățeni, ci se invocă date perceptibile. Așa stând lucrurile, în societate s-a extins continuu o vastă confuzie a valorilor, care împiedică din capul locului soluții durabile.
Derapajele de orice proveninență – fie îngroșări locale ale unor evoluții din democrațiile mature, fie dezvoltări pe cont propriu – compun tabloul unei democrații care nu reușește să pună în legătură demosul și cratosul. Acestea au rămas legate mai mult verbal. Altădată, Titu Maiorescu spunea că „formele sunt fără fond”. Mai târziu, pe bună dreptate, Virgil Bărbat a explicat că formele au rămas fără fond deoarece nimeni nu s-a interesat de schimbarea fondului. Nu peste mult timp, din poziția observatorului extern, Seton-Watson socotea vinovată de starea democrației din țară intelectualitatea grijulie să profite de sinecurile asigurate de șefii vremelnici.
Acum, aceeași intelectualitate instrumentează o "political correctness" provincială pentru a trece sub tăcere faptul că mai sunt pași de făcut, dacă este să se ajungă la democrație pur și simplu.
Atunci când discutăm despre democrație, este normal să privim lucrurile din perspectiva unui pas înainte, căci democrația este legată nu numai de interese, ci și de valori. Dar aceasta nu înseamnă că democrației i se poate pretinde orice. Pot fi nemulțumiri fatale ale vieții și deziderate de schimbare ce rămân de înțeles, dar nu se pot instituționaliza. Bunăoară, nu toți cetățenii care aspiră la alegere pot fi aleși. Problemele personale ies din cadrul deciziei democratice. Unii dintre cei care sunt aleși democratic nu ne convin, dar trebuie să conviețuim o vreme cu ei în roluri publice.
Există astăzi o ieșire din alternativa idealizărilor și simplificărilor? Eu cred că avem o asemenea ieșire, care se lasă elaborată sub aspect instituțional. Ce ar fi de adăugat, așadar, practicilor actuale ale democrației ca simplă organizare periodică de alegeri? Este vorba, mai întâi, de a prelungi „conceptele empirice ale democrației” cu recuperarea unor conținuturi normative. Fără asemenea conținuturi nici o instituție nu-și poate satisface sensul.
Trebuie asumat că informarea nu este deja comunicare. Este vorba de a extinde controlul cetățenilor asupra aleșilor și supravegherea executivului de către legislativ, dincolo de momentul alegerilor. Este vorba de a accepta că democrația presupune pluralism, dar și argumentare pentru soluțiile mai bune, și de a însuși obligația de organizare a dezbaterii publice. Peste toate, este vorba de a asuma faptul că democrația – dacă este să nu se trădeze – înseamnă formă de viață, nu doar tehnică de alegere periodică a reprezentanților.
La 20de ani de la cotitura istorică din 1989, am examinat starea democrației din Europa Centrală și Răsăriteană, într-o conferință susținută la invitația Centrului "Woodrow Wilson", din capitala americană (vezi Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, București, 2012, pp. 282-294). După încă cinci ani, concluziile nu sunt, din nefericire, diferite. Doar că alegerile prezidențiale din 2014 au deschis șansa de a opri derapajele și de a face o democrație curată. Folosirea șansei depinde însă – cum probează experiența reconstrucției altor țări – de aducerea în față a unor oameni pricepuți (căci de „competenți” de mucava s-a abuzat deja!), integri (deoarece de falsificări viața din jur este saturată!) și cunoscători ai țării (întrucât isteții coteriilor au arătat ce pot). Nu este soluție decât dacă se pune capăt confuziei valorilor cultivată în ultima decadă.
Andrei MARGA
www.andreimarga.eu
