Această țară a intrat în atenția generală grație dezvoltării neobișnuite pe care a realizat-o și ponderii pe care și-a creat-o. „După caz, ea agasează, ea neliniștește, ea provoacă, ea fascinează, ea atrage...". Peste toate, însă, "leul s-a deșteptat (eveille)" și trebuie de acum luat în considerare.
Este oare creșterea economică, ce constituie de la început miezul "miracolului chinez", una sănătoasă sau una doar conjuncturală? Întrebarea este pe buzele tuturor, chinezi și nechinezi. Ea se pune cvasicontinuu. Aici sînt de făcut, în chip de răspuns, cîteva observații.
Dezvoltarea economică a Chinei în numai două decenii este "rară, dar nu fără precedent". În definitiv, Japonia și Coreea de Sud s-au dezvoltat în aceeași manieră, chiar dacă nu cu rapiditatea și amploarea Chinei, iar dezvoltarea lor s-a stabilizat. "Ceea ce face originalitatea acestei țări de această talie este transformarea reușită a regimului său economic în condițiile continuității instituțiilor sale politice" (Michel Aglietta, Yves Landry, La Chine vers la superpuissance, Economica, Paris, 2007, p. 12). Pe de altă parte, creșterea chineză se bazează tot mai mult pe sectorul privat (care a dat, deja în 2003, în jur de 6o% din PIB), care a profitat de noua politică și va pretinde, desigur, în continuare, ameliorări instituționale consecvente.
Creșterea economică a Chinei s-a făcut, pe de altă parte, modificînd, deja la nivelul anului 2004, compoziția sectorială a economiei. Mai precis spus, serviciile și transporturile au intrat pe o poziție proeminentă, iar sectorul terțiar a căpătat o pondere mai mare în dezvoltare. În 2005 structura sectorială de compunere a PIB era aceasta: agricultura și pescuitul 13,3%, industria și construcțiile 46,2%, terțiarul 40,7%, iar structura cererii era de 56,9 la consum și 40,4 la investiții fixe. Aceasta structură a antrenat schimbări semnificative în ocuparea forței de muncă. Astfel, doar între 1995-2002 s-au creat 25 de milioane de locuri de muncă în sectorul privat formal și 8o de milioane în sectorul informal, ambele în sfera urbană. Deschiderea comercială hina s-a putut dezvolta economic fără șocuri ale costului forței de muncă (p.18). Integrarea Chinei în organizația comercială internațională a fost, la rîndul ei, de fapt un stimulent important pentru exporturi pe cele mai diferite piețe. În aceste condiții, China a realizat o acumulare majoră de capital, pe care, mai ales după 2006, l-a îndreptat spre investiții, în condițiile în care politica oficială este de consolidare a rolului reglator al pieței. Productivitatea muncii a urmat în China evoluția generală a indicatorilor economici și a fost putermic susținută de progresul tehnologic, încurajat de politica generală de liberalizare a mișcării unităților de producție. În 2005 China a devenit cel mai mare consumator mondial de aparatură electronică, depășind SUA și Japonia. Ea a devenit și primul producător de astfel de produse din lume. China a devenit unul dintre cei mai mari producători de mașini, inclusiv de automobile. Ea a folosit cu eficiență maximă politica investițiilor externe directe, care constituie în cazul ei un "vector al asimilării tehnologice" (p.38). Grație pregătirii universitare de înalt nivel, inovația tehnologică, creația științifică și intelectuală sînt din cele mai ridicate în China.
Întrebarea este dacă şi în ce măsură vor rămîne aceste forțe de dezvoltare și dezvoltarea pe care au făcut-o posibilă la fel și în viitor. Analiza din care tocmai am citat, publicată în 2007, trăgea această concluzie: "Se pot identifica patru surse de productivitate ce vor stimula pe termen mediu succesul economic al Chinei: continuarea deplasării de manoperă din sectorul agricol spre sectoarele industriei și serviciilor, cîștigul în eficiență în afectarea capitalului, reformele instituționale și noile reguli ale comerțului". De aceea, se poate spune că "ridicarea rapidă a activității în această țară va continua și, prin urmare, ponderea acestei țări pe scena economică mondială va spori. Căci înlănțuirea reformelor a devenit un proces auto-întreținut. Continuarea deschiderii și a liberalizării schimburilor comerciale va favoriza alte reforme care vor susține mișcarea" (p.42). Iar cînd reformele se pot susține pe sine nu este de așteptat decît dezvoltare în ritm ridicat.
Putem, așadar, trage o concluzie susținută de argumentele factuale. "Miracolul chinez" se explică deplin rațional, ca o abordare iscusită, economică în punctul de plecare, ce apelează la resursele culturii avansate a timpului nostru. Este vorba de abordarea dezvoltării unei țări de talie neobișnuită, prin folosirea cu pricepere a potențialului propriu și a cadrului internațional, care a reușit să aducă societatea în punctul deloc ușor de atins în care reformele sînt autosustenabile. Dar faptul că "miracolul chinez" se explică rațional, nu-l face mai puțin uimitor, nici mai puţin interesant, deschizător de perspective noi pentru a înțelege China și, pînă la urmă, lumea de astăzi.
Ca de obicei, o consacrare proeminentă, în timp scurt, atrage reacții de diferite feluri. Amploarea afirmării globale a Chinei a fost extrapolată repede și s-a vorbit de un nou imperialism - un imperialism în ascensiune (Antoine Brunet, Jean-Paul Guichard, Visee hegemonique de la Chine. L'imperialisme economique, L'Harmattan, Paris, 2011, p.15). S-a invocat angajamentul internațional larg și energic al Chinei pentru a-și asigura sursele de materii prime și piețele de desfacere, deopotrivă indispensabile continuării acelei creșteri economice impetuoase ce-i condiționează funcționarea la nivelul atins de societate (Jean-Yves Carfandan, Le defi chinois. Les nouvelles strategies d'un geant, Editions du Seuil, Paris, 2014), dar se remarcă reușitele: deplasarea populației spre urban (de la 191 milioane locuitori în mediul urban în 1980, la 675 milioane în 2013), creșterea clasei mijlocii (care a ajuns la ½ din populație, socotindu-i aici pe cei cu venit de la 7300 la 23200 de dolari), sporirea venitului mediu pe cap de locuitor (de la 220 de dolari în 1980 la 3581 dolari în 2013) și mărirea ponderii comerțului exterior în PIB de la 35% în 2013 la 55% în 2020).
Cea mai recentă reacție este legată de sporirea prezenței capitalului chinez în țările Uniunii Europene. Noi analize (vezi Philippe Le Corre, Alain Sepulchre, L'Offensive chinoise en Europa, Fayard, Paris, 2015) aduc în discuție trei aspecte. Este vorba, mai întîi, de neobișnuita angajare a Chinei în investiții directe pe toate continentele - cu rezerva valutară de dimensiuni unice, de peste 4000 de miliarde de dolari, și o dinamică a investițiilor externe puternic crescătoare (2,1 miliarde în 2002, 92 miliarde în 2013, 102 miliarde de Euro în 2014). Apoi, este vorba de distanța ce separă în acest moment China de Statele Unite - produsul național pe cap de locuitor fiind încă, în China, de cinci ori mai mic, iar alocațiile pentru cercetarea științifică și tehnologică fiind de 1,7% din PIB, față de 2,9% în SUA. Este de luat, însă, în considerare politica sistematică a Chinei de import masiv de tehnologie. Doar "China Investment Corporation" are la dispoziție 575 de miliarde de Euro pentru achiziții de tehnologie. Este vorba, în sfîrșit, de schimbările pe care le cunoaște însăși politica generală a Chinei în anii în curs. O deplasare mai accentuată spre concepția "visului chinez (Chinese Dream)", în fapt spre proiectul afirmării națiunii în lume, este perceptibilă. În situația comprimării unor piețe externe, ca urmare a crizei din 2008 și anii ce au urmat, China se va orienta spre dilatarea pieței interne, ceea ce va avea consecințe internaționale. Nu este exclusă nici reorientarea investițiilor în proporție mai mare spre piața internă, ceea ce va antrena, de asemenea, schimbări în lume. Deocamdată, însă, China continuă să acționeze pentru o prezență crescută, cu capital și produse, pe toate continentele. China este cuprinsă în istoria contemporană a lumii și-și joacă viguros rolul proeminent în cadrul acesteia.
(Din volumul Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei, în curs de apariție)
