Scrutând lucid spectacolul din societatea de astăzi, se observă fenomene care, măcar prin dimensiuni, sunt premiere istorice.
Asistăm la o amplă acțiune de arestare preventivă și condamnare de lideri și reprezentanți de la toate nivelele: național, județean, local, din toate partidele, din toate generațiile. Nu putem să discutăm vreun dosar, căci nu cunoaștem detaliile vreunuia, dar un fapt devine sigur pe zi ce trece: mulți deținători de funcții au fraudat, în mod sistematic, după scheme vizibile, pentru partidele lor și pentru ei înșiși. Ca urmare, este justificată întrebarea: în ce fel de stat s-a ajuns?
În pofida așteptărilor ca decidenții să se dedice interesului obștesc, se observă că, masiv, aceștia s-au ocupat de aranjamente și acumulări de bunuri, la dispoziția personală și de grup, pe seama funcției publice. Aceasta a fost folosită nu pentru a rezolva durabil probleme ale comunităților, ci pentru propria căpătuială și aranjarea celor apropiați. Iar acum se vede mai bine ca oricând faptul că, unii dintre cei mai vehemenți jurnaliști nu numai că erau în solda celor care furau, dar căutau, prin fabricațiile lor și atacurile orchestrate, să inducă în eroare publicul. Și prin aceasta s-a ajuns în societate la o răsturnare de valori, ca urmare a efortului de marginalizare a celor pricepuți și de aducere în prim plan a unei mulțimi de diletanți, care costă din greu. De aceea, și alte întrebări sunt justificate: cum se înțeleg funcțiile publice? Cum se înțelege o profesie destinată să apere interesul public, cum este cea de jurnalist?
În contrast cu nevoia de soluții la dificultățile actuale, se constată cel puțin două lucruri legate. Pe de o parte, incapacitatea vizibilă a decidenților de a elabora un proiect de schimbare sectorială sau cuprinzătoare, pe de altă parte, continua refugiere în diversiuni. Desigur, se poate discuta orice și multe întrebări pe lume reclamă răspunsuri. Dar, în mod normal, există mereu o urgență a răspunsurilor și nici o societate nu-și permite luxul de a se lăsa ținută de vorbă cu subiecte fără relevanță (între ce persoane care nu au nimic de propus să se distribuie funcțiile, ce biografii au cei care nu au făcut mare lucru, ce li s-a mai întâmplat vedetelor de carton etc.) câtă vreme urgențele nu sunt rezolvate. De aceea, și alte întrebări survin: unde este dezbaterea cetățenilor maturi? Unde sunt proiectele puse în joc conform pluralismului politic și competiției abordărilor? Unde sunt prioritățile?
Fiecare cetățean își poate da singur răspunsuri. Eu aș spune, în rezumat, că s-a ajuns la economie de piață, pluralism politic, stat de drept, integrare euroatlantică - ceea ce nu este puțin lucru pentru o țară cu istoria României - dar nu s-a ajuns tocmai unde s-a sperat în 1989. S-a ajuns, adică, la o economie dezindustrializată și dezorientată, la o democrație desfigurată - reglementată de mântuială și abuzată de înșiși ocupanții funcțiilor, cu selecția frecventă a celor mai slab pregătiți, cu informarea redusă a cetățenilor - la o confuzie sistematică a valorilor, la o corupție rampantă, la un stat de drept prea puțin capabil să facă dreptate, la izolare sub mimarea cooperărilor.
Amintesc acestea nu pentru a agrava evaluarea. Privirea în profunzimea lucrurilor nu-l dispensează nicidecum pe cel care se exprimă de argumente factuale, iar acestea există, din păcate, abundent. Le amintesc doar pentru a circumscrie nevoia schimbărilor, deoarece nu cred că așteptarea, potrivit maximei „timpul le rezolvă pe toate", este antidotul la neajunsuri.
Mă opresc aici, însă, asupra expansiunii corupției de la începutul secolului actual încoace, în forma mai directă a cleptocrației. Nu stărui asupra corupției în înțeles cuprinzător, pe care am abordat-o în alt loc (vezi Andrei Marga, Cotitura culturală..., Presa Universitară Clujeană, 2005). Menționez doar că iau corupția în accepțiunea consacrată, ca folosire a unei funcții publice pentru a obține beneficii personale și de grup necuvenite. Cleptocrația, ce începe să fie siglă a stadiului în care societatea modernă tîrzie a intrat pe nesimțite, este acea formă a corupției ce constă în obținerea ilicită de beneficii materiale (bani, plasarea în posturi publice - în parlamente, instituții, universități, consilii - a rudelor, acoliților, finanțatorilor de acțiuni etc.) ca urmare a exercitării unei funcții publice. Acest stadiu va trebui lămurit de acum.
Folosirea funcției publice pentru a stoarce beneficii materiale necuvenite nu este adusă nicidecum pentru prima oară în atenția generală. Cultura europeană conține repere istorice importante pentru discutarea ei. Punctul de plecare rezidă în sfaturile date monarhilor de către Machiavelli și Erasmus din Rotterdam. Primul, chiar în scrierea care l-a eternizat, Principele (1513), spune că „cine este rapace și își arogă ceea ce aparține supușilor" se expune „urii". Al doilea cere, în Educația principilor creștini (1517), să se ia în seamă faptul că lăcomia celor care conduc se plătește inevitabil undeva cu sărăcia, neajunsurile vieții și, poate, disperarea unor oameni. Cultura europeană a formulat, așadar, demult pretenții la reținere în exercitarea de roluri publice.
În vremurile mai noi s-au înregistrat însă câteva aspecte demne de remarcat într-o discuție asupra societăților în care trăim.
Cleptocrația a devenit obiect de preocupare al celor mai mari puteri ale timpului. Cu ocazia Zilei internaționale anticorupție (2014), Secretarul de Stat american, John Kerry, a declarat: „cerem țărilor care sunt în procese de tranziție spre democrație să-și dubleze eforturile pentru a construi guverne care dau socoteală cetățenilor și respectă statul de drept. Economiile avansate, precum Statele Unite, trebuie să continue să vegheze ca sistemele noastre financiare să nu devină paradisuri pentru infracțiunile de corupție și să se asigure că firmele noastre nu plătesc mita în alte părți ale lumii. Iar astăzi reînnoim avertismentul față de cleptocrațiile din întreaga lume: furtul continuu de la comunitățile din care faceți parte nu va fi tolerat și comunitatea internațională este decisă să refuze orice refugiu pentru voi și bunurile voastre ilicite". Recent, președintele chinez, Xi Jinping, a cerut ca „oficialii de la toate nivelele să manifeste strictă autodisciplină, să-și întărească educația și să se abțină, ei și propria familie. Este absolut inadmisibil să se abuzeze de puterea personală pentru câștiguri personale sau să se caute privilegii" (The Governace of China, Foreign Language Press, Beijing, 2014, p.18). În chip evident, China consideră corupția, incluzând cleptocrația, ca un pericol la adresa reformelor economice și instituționale în care este angajată, iar Statele Unite văd în cleptocrație sursa unei amenințări la adresa securității statelor.
Cleptocrația s-a extins nu doar în țări aflate în contiguitate cu tradiții orientale, ci și în țări ce păreau la distanță și imunizate. Noi cercetări (vezi, de pildă, Fintan O'Toole, Ship of Fools: How Stupidity and Corruption Sank the Celtic Tiger, Public Affairs, New York, 2010) aduc în atenție preluarea controlului asupra economiei Irlandei de către o „rețea cleptocratică" compusă din administratori, bancheri, dezvoltatori imobiliari. Unele semnalează intrarea Islandei (vezi Daniel Chartier, The End of Icelands Innocence, Ottawa University Press, 2011) în stadiul „coruperii politicii" și al proceselor intentate decidenților. Se consideră astăzi că și în alte țări cleptocrația este prezentă și crește, chiar dacă nu are cea mai mare pondere, și că este realist să i se acorde atenție.
Multe cercetări din literatura internațională semnalează intrarea de societăți întregi sub controlul unor grupuri (Beatrice Hibou, La force de l'opression: economie politique de la repression en Tunisie, La Decouverte, Paris, 2006; Yezid Sayigh, Above the State. The Officer's Republic in Egypt, Carnegie Endowement for International Peace, Washington DC, 2012 etc.). Această observație schimbă semnificativ opticile asupra societății contemporane. Devine evident, încă odată, că nici o societate nu este imunizată față de degradare - nici cea îmbrățișată cu un secol în urmă de stânga, nici cea exaltată astăzi de dreapta - câtă vreme cetățenii înșiși sunt scoși în afara cercului deciziei. Devine evident, în alți termeni, că nici o evoluție nu este fără vulnerabilități, că societățile erei moderne tîrzii depind de decizii politice și că în spațiul acestor decizii se petrec derapaje grave dacă controlul democratic slăbește.
În sfârșit, cleptocrația este abordată tot mai mult nu numai ca periclitare a ordinii democratice, ci și ca pericol la adresa securității internaționale. Ea handicapează state și societăți, împiedicîndu-le să-și asume propria dezvoltare, dar, în plus, în era globalizării și a proliferării armelor sofisticate, are consecințe departe de locurile în care este la ea acasă. De aceea, mai recent au fost formulate propuneri de modificare a strategiei puterilor occidentale de asistare a dezvoltării, ce merită a fi reținute.
Ultimele două aspecte - alunecarea unor societăți sub controlul grupurilor și periclitarea securității internaționale - le găsim elocvent captate într-o carte recentă a cunoscutei jurnaliste Sarah Chayes. Este vorba de o personalitate care întrunește cel puțin trei calități: lucrează de mulți ani pe lângă comandanții de la statul major al armatei americane din Washington DC, din Irak și Afganistan, este bine introdusă, fiind pregătită în arabă, în mediile din Afganistan, Maroc, Algeria, Egipt, Nigeria, Uzbekistan și alte țări orientale și cunoaște cu precizie abordările europene și americane ale funcționării statelor. Din aceste considerente, ca și din altele ținând de calitatea analizei, cartea eminentei jurnaliste este un text ce procură satisfacții, inclusiv literare, și furnizează argumente de care nu se va mai putea face abstracție. Asupra lor vreau să concentrez atenția.
Volumul Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security (W.W.Norton & Company, New York, London, 2015) este, înainte de toate, o foarte cultivată abordare a cleptocrației. Autoarea stăpânește ceea ce s-a scris în cultura europeană despre conduita celor care intră în roluri publice. Ea stăpânește și ceea ce au scris exponenți de vază ai culturii arabe clasice. Intră în atenție, în orice caz, Nizam al Mulk, care a accentuat, într-o Carte despre guvernare (în jurul anului 1090), importanța justiției în relația dintre cei care conduc și supuși, și popularul Al Gazali, cu Cartea sfatului pentru regi (finalul secolului al XI-lea), în care se spune că nimic nu este mai dăunător pentru supuși și pentru rege decât inaccesibilitatea acestuia din urmă și ignorarea celor dintâi și că, fără administrarea corespunzătoare a justiției, nici o organizare nu supraviețuiește. Cartea Hoții statului. De ce amenință corupția securitatea globală, ca să traducem grăitorul titlu dat de Sarah Chayes opusului său, prezintă ingenios texte din autori clasicizați în materie de prevenire a corupției și fapte din realitățile de astăzi, puse în oglindă.
Cartea debutează cu analiza, pe bază de fapte istorice, a ceea ce s-a petrecut în Afganistan, Maroc, Algeria, Egipt, Tunisia, Uzbekistan, Nigeria, dar începe să se semnaleze în Irlanda și Islanda și nu este străin altor țări. Sunt, din capul locului, fapte reperabile empiric. În Afganistan, de pildă, funcționarul eliberează certificate de deces abia după ce primește bacșiș. Fratele președintelui țării vinde bunuri și servicii ale statului și adună bogăție. Rămâne mereu o diferență între „decontarea afgană", care înseamnă ascunderea unor sume în plățile ce se operează, și „decontul occidental", în care orice sumă trebuie justificată. Banii care se pun la dispoziție pentru reconstrucție, din străinătate, ajung disproporționat în buzunarele celor care îi împart, iar sărmanii ajung să plătească, direct sau indirect, din buzunarul propriu, pentru dezvoltare. Chiar cei care trec în ochii asistenței externe drept parteneri, fiind la rigoare „aleși" de cei de la fața locului, comit acte cleptocratice. În unele țări, „beneficiile" se împart între „contributori" externi și coruptibili interni, deveniți tacit complici.
Fenomenul cleptocrației a ajuns atât de dezvoltat, încât cetățenii își reorientează opțiunile de la entuziasmul pentru schimbare, spre detașare dezamăgită și chiar spre susținerea extremismului. Sarah Chayes vorbește de „legătura dintre cleptocrație și extremismul religios violent", pe care Afganistanul o etalează din plin, dar care este un „fenomen global" (p.66). Jurnalista americană identifică retroactiv o mutație în strategia „clicilor conducătoare" la sfârșitul anilor 90: acestea și-au dat seama că își asigură mai bine pozițiile cu mijloacele economiei de piață și ale schimburilor libere și, desigur, „canibalizând funcțiile statului". Liberalizarea au convertit-o într-un mijloc de extorcare de resurse și, în fond, de dominație. S-a îmbrățișat deviza privatizării economiei, s-a continuat cu ocuparea funcțiilor cheie în stat și s-a ajuns la folosirea lor abuzivă, în interes privat. În Egipt, s-a trecut, sub presiunea protestelor, de la „cleptocrația civilă", la Frații Musulmani, dar populația și-a dat repede seama că urmează o „cleptocrație religioasă", încât a întors spatele și acestora (p.89). În Tunisia, nu doar „corupția mare", ci și cea „mică (petty corruption)" au înflorit - bacșișuri pentru orice serviciu, cât de mic sau mare (p.97). În Uzbekistan, educația, îngrijirea sănătății, accesul la servicii și bunuri au presupus bacșișuri la tot pasul (p.111). În Nigeria, sunt în plină expansiune cleptocrația și creșterea extremismului, populația fiind chemată astfel să aleagă între „elitele corupte" și „extremismul religios" (p.134). Aproape în fiecare dintre țările afectate de cleptocrație, soții, fii și fiice, frați și surori ale vârfurilor, cu un cuvânt, familii ale liderilor de diferite nivele, sunt aduse în viața statului și a instituțiilor sale pentru a se ocupa de acumulări de resurse, preluând funcții de reprezentare și coordonare.
„Primăvara arabă", atât de discutată, ne spune Sarah Chayes, a fost, de fapt, revolta unei populații lăsată pradă extinderii cleptocrației, care voia „demnitate, justiție socială și democrație substantivă". Nu atât creșterea populației și sărăcia au scos oamenii în stradă, cum s-a spus la repezeală și de la mare distanță de evenimente, cât „sărăcia în combinație cu injustiția", sărăcia celor mai mulți și ostentativa acumulare de bani, bunuri și privilegii la „clicile conducătoare" (p.70). Una dintre tezele cărții este, de altfel, aceea că talibanii, desigur, dar și oponenții acestora pretind cetățenilor bani și avantaje pentru servicii publice, încât afganii, spre exemplu, îi privesc astăzi cu repulsie și pe unii și pe ceilalți (p.30). Această polarizare se repetă, din nefericire, de la un stat lovit de cleptocrație la altul. Iar pe acest fundal, extremismul religios violent reușește în bună măsură să atragă sprijinitori și actori și să amenințe lumea.
Cartea decantează erori strategice ale Vestului și nevoia unei alte abordări a țărilor în curs de dezvoltare, precum și nevoia unei reconsiderări a evantaiului de mijloace de combatere a terorismului. Sarah Chayes pledează pentru schimbarea strategiei occidentale față de democrațiile emergente, care a devenit necesară. Teoreticieni din Ungaria și Bulgaria au spus-o, de altfel, răspicat, cu un deceniu în urmă. S-a comis, argumentează Sarah Chayes, „eroarea clasică" (p.24) constând în aceea că Vestul s-a adresat unor anumite persoane și grupuri din țările pe care voia să le sprijine, persoane și grupuri pe care le-a luat în brațe, și de fapt, a întreținut prea puțin contactul cu restul societății. „Prea des oficialii sunt insensibili la perspectivele și aspirațiile populațiilor" (p.33), ei mulțumindu-se să aplice optica lor legitimistă de acasă, conform căreia cel „ales", indiferent cum a fost ales, este reprezentantul autentic, cu care se cuvine tratat. Pe acest fundal, persoanele și grupurile ajunse la conducere se îngrijesc să spună Vestului ceea ce vrea să audă și dezvoltă în fapt o corupție care face ca până și cetățenii care au îmbrățișat schimbările democratice să se distanțeze de democrațiile dubioase din fața ochilor. Pe de altă parte, „în pofida a mii de profesioniști ai serviciilor secrete..., fără să mai vorbim de sute de diplomați și practicieni ai dezvoltării, comunitatea internațională nu știe aproape nimic util despre oficialii guvernamentali sau contractorii locali cu care are de a face" (p.45). S-a creat o situație istorică în care state întregi sunt măcinate și slăbite „datorită împrejurării că modelul de acțiune dezvoltat de conducerea lor nu are de a face cu guvernarea unei țări. Dar este remarcabil de eficace în atingerea obiectivului său: îmbogățirea clicii conducătoare" (p.63).
Cetățenii statelor lovite de cleptocrație, în orice caz, sînt prinși în alternativa „abuzurilor unui guvern prădalnic și violențele extremiștilor care pretind că îl combat" (p.41). Acum avem „evidența copleșitoare că liberalizarea pieței, privatizarea și programele de ajustare structurală impuse de Vest țărilor în curs de dezvoltare în anii 1990 au ajutat adesea la catalizarea rețelelor cleptocratice - și au putut exacerba corupția în fapt, nu să o reducă...." (p.148). De aceea, combaterea armată a terorismului va trebui întregită neîntârziat cu o adresare a oficialilor din diferite țări nu atât către „clicile corupte", cât către „populații" (p.155), a căror nemulțumire generată de derapajele cleptocratice va trebui luată în seamă. Nu este vorba de a simplifica nepermis problema. „Această carte a accentuat asupra corupției acute nu pentru că aceasta ar fi singura conducătoare (de insurgență, extremism religios, terorism NM), ci întrucât este una dintre cele larg subapreciate. Interacțiunea dintre guvernanța cleptocratică și alți factori sporește probabilitatea unui eveniment de securitate internațională la un moment dat" (p.187). Impactul acestei guvernanțe nu este de neglijat.
Pentru a preveni noi explozii ale extremismului, Sarah Chayes propune „remedii". Acestea constau din corecturi cuprinzătoare ale abordării dominante astăzi: deschiderea discuției șefilor principalelor state donatoare pe tema combaterii corupției cu șefii altor state și încurajarea acestora să-și asume opinia proprie; orientarea serviciilor de informații spre cunoașterea evaluărilor cetățenilor; reorientarea diplomaților spre populația țărilor gazdă; monitorizarea tranzacțiilor financiare suspectate de spălare de bani; încurajarea celor care dau mită să-i dezvăluie pe cei care cer mita; lămurirea felului de operare al rețelelor cleptocratice; încurajarea guvernelor să nu aștepte intervenția militară străină, ci să opereze din proprie inițiativă contra cleptocrației; considerarea investițiilor sub aspectul evitării acoperirii rețelelor cleptocratice; stimularea opiniei cetățenești. Toate acestea compun, împreună, o nouă abordare a țărilor în curs de dezvoltare și a democrațiilor emergente.
Dintr-o asemenea analiză sunt de tras multe concluzii, pe lângă cele ale autoarei înseși. Căci, oricât de mari sunt diferențele între țări, este de domeniul evidenței că unele fapte dintre cele menționate de Sarah Chayes nu se petrec doar în țările pe care le citează. Chiar simpla enumerare de mai sus a faptelor empiric reperabile, pe care s-a construit teza cărții Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, sună a ceva ce nu surprinde, fiind familiar în multe locuri.
Dacă, așa cum spune o maximă europeană și neeuropeană, deloc învechită, anume, că nu este îngăduit ca într-un rol public, oricare ar fi el, să te ocupi de altceva decât de satisfacerea pretențiilor legate de rol, atunci trebuie trase consecințe. Impresia creată de democrația neoliberală că se poate face orice, iar democrația rămâne democrație, este falsă. Democrația nu durează, dacă continuă abuzarea de facto a instituțiilor și corupția.
Dacă țări care dau tonul în lume, precum SUA și China, atrag atenția, atunci este cazul ca și ceilalți să ia în serios combaterea corupției. Nu în forma „justiției televizate" și a „condamnărilor pentru raportare" din zilele noastre, ci ca acțiune de recuperare din capul locului a prejudiciilor și apoi de asanare a societății. O asanare în care contează nu doar „marea corupție", ci și „mica corupție", nu doar „corupția punctuală", ci și „corupția sistematică", nu doar „corupția cu efecte circumscrise", ci și „corupția cu efecte durabile". În definitiv, este oare mai mic prejudiciul adus de promovarea cleptocratică a unui ales într-un parlament, a unui universitar, a unui consilier, a unui „șef", decît prejudiciul unuia care fură un milion de euro? Este mai mic, așadar, efectul malformării criteriilor prin promovarea cinică de acoliți și rude, decât bacșișul unei moașe sau al unui ospătar, de care se face caz în mod ipocrit?
Spre a întâmpina o obiecție falsă, ce trece, din nefericire, ca argument pentru naivi, este de precizat, desigur, că nu este vorba de a împiedica pe cineva să fie ceea ce dorește. Dar alegerea sau desemnarea oricărei persoane în funcții publice ar trebui să treacă prin reglementări de concursuri care exclud corupția, cum sunt cele din țări precum Germania, Franța, Marea Britanie. Concursurile ar trebui dezlegate complet de protectori, părinți, intervenienți îndatorați unora sau altora și securizate contra ingerințelor de acest fel prin mecanisme instituționale și, pînă la urmă, prin descurajări corespunzătoare.
Dacă s-au aplicat strategii ce nu au dat rezultate, ce trebuiesc acum înlocuite, nu iese cumva din nou în relief chestiunea selecției celor care iau deciziile, în definitiv, a capacității lor de a-și elabora viziunea sau de a-și asocia pe cei care le-o pot oferi? Este limpede că într-o lume ce nu se mai încadrează în taxonomiile de acum treizeci de ani, o lume în care se trăiește înfruntând asprimile riscurilor, o lume care pretinde soluții inovative la fiecare pas, calibrul celor care iau decizii este hotărâtor. Nu există șansa dezvoltării fără oameni care concurează pentru funcții publice, dar care o fac pentru că au ceva de propus celorlalți, mult peste curenta administrare. Nu ocuparea funcțiilor ar trebui să primeze, ci pregătirea și anvergura celor care o încearcă.
În sfârșit, dacă s-a ajuns la canibalizarea funcțiilor statului, atunci, prin contrast, întrebarea pusă de John Rawls - „Cum ar trebui organizată societatea ca să merite să trăiești în ea?" - amintește ceva esențial. Anume, că peste toate considerentele cuprinse în declarații politice, în constituții și legi, care rămân, firește, importante, trebuie mereu interogat: Ce se produce în societatea respectivă? Unde merg resursele? Ce s-a întâmplat, în fapt, cu libertățile și drepturile? Este interesul public o valoare? Iar aceste întrebări trebuie puse măcar din considerentul că oamenii de oriunde vor să trăiască, firește, în bunăstare, dar în state care funcționează respectând drepturi, libertăți și demnitatea fiecăruia și în societăți în care justiția (dreptatea) nu este doar proclamată și celebrată la simpozioane, ci formă de viață.
