Astăzi se face tot mai mult distincţie între „a fi membru al unui grup profesional" şi „a te comporta ca profesionist". Această distincţie cel mai important pedagog al acestor ani (Howard Gardner, Five Minds for the Future, Harvard Bussiness Press, 2008, p.129) a rafinat-o şi a consacrat-o din nou. Distincţia este valabilă în orice profesie. Câţi dintre membrii unui grup profesional se comportă ca profesionişti şi câţi fac altceva? Fiecare dintre noi are un răspuns pe baza propriei experienţe cu membrii unui grup profesional sau altul. În orice caz, o seamă de profesii - profesor, prelat, magistrat, jurnalist, de pildă - pretind, pentru a putea fi exercitate conform sensului lor, ceva mai mult decît alte profesii. Ele pretind, pe lângă cultură solidă, experienţă de viaţă complexă şi devoţiune continuă faţă de adevăr, ceva în plus. În cazul juriştilor, de pildă, în unele sisteme judiciare s-a lucrat explicit la modelări pentru a stabili cum ar fi de aşteptat să acţioneze aceştia. Bunăoară, în unele ţări (vezi Joachim Lege, Was Juristen wirklich tun. Jurisprundential Realism, în Winfried Brugger..., Hrsg., Rechtphilosophie im 21. Jahrhundert, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, pp.207-232) se explicitează condiţiile de natură cognitivă, logică şi deontologică ale exercitării profesiei de jurist, iar instituţiile abilitate elaborează coduri de conduită pentru profesioniştii.
La noi, deunăzi, un avocat ilustru se consola prea uşor cu afirmaţia că este diferenţă între „adevărul judiciar", pe care îl stabilesc instanţele, şi „adevărul divin şi cel cunoscut de inculpat". Că există această diferenţă nimeni nu se îndoieşte, ştiind prea bine că „adevărul judiciar" este în mod inevitabil legat de o decupare a unor laturi ale realităţii. Dar că acest adevăr nu mai trebuie confruntat cu adevărul trăit de oameni este prea pesimist spus. „Adevărul judiciar" trebuie să fie, totuşi, raportat la adevărul pur şi simplu, şi aceasta nu doar după darea sentinţei, ci în chiar pregătirea ei.
Sunt mai multe condiţii ale accesului nu numai la „adevărul judiciar", ci şi la adevărul pur şi simplu. Aici menţionez doar una: probitatea magistratului. Nu doar magistratul trebuie să aibă probitate, ci oricare alt profesionist, fie el profesor, prelat, jurnalist sau altceva. Doar că, în cazul magistratului, probitatea pare testabilă mai direct, de către mai mulţi. Magistratul este, altfel spus, prin forţa lucrurilor, mai expus examinării publice a exercitării profesiei decât alte profesiuni. Deloc întâmplător în raport cu nevoile resimţite în societăţile timpului nostru, în ultima jumătate de secol, două dintre cele mai originale iniţative de conceptualizare a societăţii - cea datorată lui John Rawls (cu A Theory of Justice, 1971) şi Avishai Margalit (cu The Decent Society, 1996) - nu numai că sunt asumate de oameni cu serioasă pregătire juridică, dar aduc în avanscenă importanţa „onestităţii (fairness)" şi, respectiv, a „decenţei (decency)", alături de libertăţi şi drepturi, de proceduri de apărare a lor, în chiar construcţia instituţională a societăţilor democratice. În alte ţări, au debutat eforturile de lămurire a ceea ce constituie suportul probităţii, care este „integritatea" ( vezi volumul recent al lui Pascal Boniface, Les intellectuels integres, Gawsewitch, Paris, 2013, pp. 9-16). Cercetările atestă univoc cât de indispensabilă este „integritatea" celor care gândesc cadrele instituţionale ce ating viaţa oamenilor pentru funcţionarea unei societăţi în care merită să trăieşti.
