Scrierile lui Mathew Arnold, Robert Aron, Oswald Spengler sau Hermann Keyserling sunt mărturie. Atunci se critica americanismul ca stil de viață - mai ales după Primul Război Mondial, în urma căruia Europa a pierdut centralitatea în lume. Acum, se reacționează la ofensiva Chinei în spațiul economic și cultural.
Unele reacții vin evident din schimbarea de statut. China a încetat să mai depindă de asistență externă și, după 1978, a devenit o supraputere. Ea a recâștigat, într-un fel, statutul pe care l-a avut în secolele XVII-XVIII, acum însă pe fondul lumii globalizate. Ca economie, China se află astăzi doar în urma SUA, cu o prezență ce se extinde continuu în Asia, Africa și America de Sud, chiar și în Europa și America de Nord, și cu un rol politic crescând, capacitatea militară plasând-o după SUA și Rusia. Unde este concurență, apar reacții felurite.
Erik Israelewicz, un economist (L'arrogance chinoise, Bernard Grasset, Paris, 2011), a analizat transformarea „modestiei" proverbiale a chinezilor, în condițiile unui succes istoric impresionant, în „încredere în sine" și „mândrie națională". Deși, în cele din urmă, a interpretat această transformare ca emergență a „aroganței naționaliste", analiza sa rămâne reprezentativă pentru reacția la ascensiunea economică a Chinei. Nu insist aici asupra acestei analize, ci mă opresc în dreptul dezbaterii ce are ca obiect promovarea culturii chineze.
Din 2004 încoace, acțiunea culturală internațională a Chinei are ca protagonist Hanban - fundația guvernamentală ce coordonează rețeaua Institutelor Confucius. Rețeaua însăși a atins dimensiuni singulare. După zece ani de la înființare, deci în 2014, ea dispunea de 475 de institute, la care se adăugau 851 de clase Confucius, amplasate în 126 de țări. Doar în SUA funcționează 100 de unități, în Coreea de Sud 28, în Africa de Sud 9, în Germania 20, în Marea Britanie 134, în Rusia 23, în Franța 19, în Italia 45, în Australia 60, în România 8. Rețeaua operează în baza solicitărilor universităților și instituțiilor gazdă și promovează limba, cultura și cunoștințele despre China.
În rețea activează, pe durate variate, peste 35.000 de dascăli de chineză proveniți din China, la care se adaugă forțe de pe plan local de multe mii de oameni. În acest moment, sunt înscriși în programe de învățare a limbii în jur de trei milioane de studenți, cu tendința creșterii rapide, iar 282 de programe de învățare a chinezei sunt incluse în curricula universităților respective. Nu de mult a fost instalat sistemul global Confucius Institute Online, iar 26 de Institute Confucius de pe glob au trecut la statutul pretențios de „institute model", ce presupune, din partea universității gazdă, un nivel înalt de angajare (ca infrastructură, preluare a personalui chinez, înscriere în curriculum etc.) și dezvoltare a sinologiei.
Pe măsură ce dimensiunile neobișnuite ale rețelei Hanban au prins contur, au început reacții. De pildă, într-un raport al serviciilor secrete canadiene s-a scris: „Beijing este pe cale să câștige nu doar piețele economice, ci și inimile și mințile oamenilor pe glob, ca mijloc de consolidare a puterii" (The Cronicle, 27 mai 2007). S-a creat imaginea după care rețeaua Hanban este folosită „în speranța promovării a ceea ce se consideră a fi superioritatea culturală a Chinei" (Der Spiegel, 28 iulie 2010). Profesori de tibetană de la Columbia University au interpretat nediscutarea subiectului Tibet de către Institutul Confucius de la fața locului ca afectare a libertății academice (Columbia Spectator, 11 noiembrie 2011).
Un student în chineză de la Queensland University of Technology a declarat că „Institutele Confucius se înțeleg cel mai bine ca instrument al diplomației culturale a Chinei de a exercita și de a susține puterea flexibilă [am tradus în acest fel aici soft power] chineză pe plan global" (The Sydney Morning Herald, 20 februarie 2011). Într-o comisie a Congresului american, în 2012, Steven W. Mosher a acuzat că Hanban ar fi condus din instituții ce ar avea drept scop „subminarea, cooptarea și, în cele din urmă, controlarea discursului academic occidental cu privire la subiectele ce privesc China". Angajarea Institutelor Confucius la nivel de universități ar fi calea de a lua sub control viața instituțiilor gazdă.
Un antropolog din Chicago, Marshall Sahlins, a acuzat că Hanban ar fi „o organizație pedagogică internațională, un instrument prin care partidul controlează statul" (în The Nation, 29 octombrie 2013). Apoi, critica s-a lățit (vezi Ion Mărcuș, The Times Higher Education, 4 aprilie 2014) în acuzarea promovării punctului de vedere propriu asupra Taiwanului. Mai nou, se invocă răspunsul dat de Hillary R. Clinton în Senatul american la întrebarea: de ce China are în SUA peste 60 de Institute Confucius, iar SUA în China abia patru institute echivalente? Răspunsul Secretarului de Stat american sună elocvent: „Guvernul chinez asigură fiecărui centru un milion de dolari pentru lansare și acoperă în plus cheltuieli operaționale ce depășesc 200.000 de dolari pe an. Noi nu avem în buget aceste sume de bani" (The Washington Times, 8 aprilie 2010).
Există, desigur, anumite stări de lucruri pe care criticii rețelei Hanban le speculează. Este adevărat, de pildă, că politica generală a Chinei urmează astăzi strategia unei „soft power". Mai mult, Institutele Confucius operează direct în campusurile universitare, spre deosebire de Alliance Francaise, Goethe Institut, Cervantes sau British Council, care operează prin înțelegeri cu statele respective. Rețeaua institutelor chineze este condusă de un consiliu internațional - la care particip, de asemenea, ca senior consultant desemnat - în care intră și demnitari ai statului chinez (un vice-prim ministru, miniștri și rectori chinezi) și întruchipează în domeniul promovării culturii opțiuni ale Chinei.
În practică, în funcție de posibilitățile de la fața locului, spectrul acțiunilor Institutelor Confucius este mai larg sau mai restrâns. În cazul ultim, s-a creat impresia că bogăția culturii Chinei a fost redusă programatic la opera chineză și la dansul tradițional, deci la un fel de „culturtainment", încât s-ar fi produs „o comprimare a civilizației chineze în numele unei forme digerabile" (Lionel M. Jensen, Inside Higher Education, 4 ianuarie 2012). O critică venită dinăuntrul Chinei se referă la multiplicarea de Institute Confucius în aceeași țară, în locul concentrării pe mai puține, cu eficacitate sporită (Tao Xie and Benjamin I. Page, Journal of Contemporary China, 2013).
Trebuie menționat însă că sunt și pledoarii din afara Chinei în favoarea Institutelor Confucius. Unii analiști au arătat că „proiectul Institutelor Confucius poate fi văzut, la un nivel, ca încercare de a crește învățarea limbii chineze și ca apreciere a culturii chineze, dar, la alt nivel, este parte a unei mai largi proiecții a acelei soft power prin care China încearcă să câștige inimile și mințile pentru scopuri politice" (James Paradise, Asian Survey, 49, 4, 2009).
S-a recunoscut că partea chineză „s-a îngrijit să nu încurajeze aceste centre de limbi să acționeze ca promotori fățiși ai punctelor de vedere politice ale partidului și prea puține lucruri sugerează că ar face-o", chiar dacă există o preocupare de a promova în exterior o anumită imagine a Chinei (The Economist, 20 ianuarie 2011). Într-un mod încă nelămurit, în unele țări reacția la Institutele Confucius a apărut după ce, la fața locului, unii au folosit alocații chineze (The Sunday Times, 20 mai 2012), alții nu. Cunoscătorii au argumentat că Hanban nu este parte a strategiei soft power a Chinei actuale, ci mai curând a „paradigmei comunicative (communicative paradigm)", prin care cultura chineză este adusă la „conversația culturală globală" (Randolph Kluver, Communication, Culture & Critique, 7, 2, 2014).
Analiști germani au arătat răspicat că, în fapt, orice instituție educațională și culturală, din aproape orice țară, este finanțată prin decizii ale partidelor politice, iar acum unele dintre aceste instituții sunt finanțate prin decizii ale partidului care conduce China (Jorg Meinhardt Rudolph, Deutsche Welle, 25 ianuarie 2012). Iar dacă este vorba de finanțare, bugetul anual al Hanban a fost de 145 de milioane de dolari în 2009, încât este falsă susținerea după care ar fi o finanțare excesivă (Maria Wey - Shen Siow, Asia Pacific Bulletin, 91, 2011), rămânând adevărat că bugetul a crescut la 278 de milioane de dolari în 2013 (The Economist, 13 septembrie 2014).
În 2014, Hanban a folosit ceva peste 300 de milioane de dolari, la care a adăugat contribuții de peste 413 milioane de dolari, venite din cele 126 de țări în care operează. Peste toate, este concludent faptul că, de la înființarea primului Institut Confucius în SUA, la University of Maryland (2004), „nu a existat nici o plângere că institutele [chineze] ar sta în calea libertății academice în campusurile americane" (Peter Schmidt, The Cronicle of Higher Education, 17 septembrie 2010);
Care este opinia părții chineze? Presa din Beijing a argumentat că „din când în când, activitatea Institutelor Confucius are parte de neînțelegeri" (China Daily, 1 decembrie 2012) și a pus întrebarea: nu cumva, în logica folosită de criticii Institutelor Confucius, și alte institute culturale de reprezentare națională din alte țări pot fi socotite institute de propagandă? „China nu a fost prima care a organizat asemenea institute și nici nu are monopolul asupra promovării culturale peste hotare" (Chang Liu, China Daily, 12 august 2010).
În reproșul că Institutele Confucius ar fi „un braț al statului chinez și ar promova agende politice ale acestuia", agenția de presă oficială a Chinei a văzut „intoleranță față de culturi exotice și preconcepții tendențioase ce vizează să defăimeze și să izoleze partidul comunist chinez" (Xinhua Statement, 23 iunie 2014). Ministerul de Externe al Chinei a arătat că "toate Institutele Confucius din Statele Unite se află acolo deoarece au fost solicitate de universități americane, conform propriei lor voințe. Noi le-am asistat, asigurând profesori și manuale la cererea părții americane, dar nu am interferat vreodată în libertatea academică" (Wall Street Journal, 5 decembrie 2014).
Să observăm, însă, un fapt. În 25 septembrie 2014, foarte puternica University of Chicago, care întreține un institut propriu în Beijing, a comunicat public decizia de a închide Institutul Confucius din cadrul ei, după controversa suscitată de antropologul deja menționat. În această situație, Xu Lin, Directorul General al Hanban, a trimis o scrisoare Președintelui University of Chicago. Scrisoarea consta dintr-un singur rând: „Dacă instituția Dumneavoastră decide să ne retragem, voi fi de acord ("If your school decides to withdraw, I will agree to it"). Imediat după primirea scrisorii, renumita universitate americană a comunicat oficial că reînnoiește contractul cu Hanban și va continua să asigure funcționarea Institutului Confucius în cadrul său (Inside Higher Education, 26 september 2014), punând astfel capăt controversei.
Acestea fiind faptele puse în joc și știind cum operează institutele culturale din străinătate, nu putem să nu ne punem întrebări și să formulăm constatări. Nu cumva, de fapt, impresionează nu ceea ce fac sau nu fac Institutele Confucius, ci dimensiunile neobișnuite ale rețelei Hanban și eficiența acțiunilor? Dar, trebuie acceptat, acestea sunt dimensiunile și potențialul Chinei. Iar eficiența ține de ideea nouă, fără îndoială profundă, a funcționării institutelor, pe cât posibil, direct în universități.
Oricum, nu reacția de defăimare este potrivită în fața progresului solid al rețelei Hanban. Acum, de exemplu, deciziile adoptate în reuniunea de la Qufu, din 1 august 2015, vor marca un nou pas spre consolidare prin constituirea Asociației Alumni la nivel global, prin organizarea sistemului de burse de doctorat, prin extinderea „studiilor chineze" realizate de specialiști din diferite țări, prin constituirea fondului chinez („The Chinese corner") în biblioteci din lume. În fața eficienței neobișnuite a acțiunilor, nu acea reacție este răspunsul înțelept. Ca ilustrare, în urmă cu mai puțin de un an, la reuniunea de la Changchun (Jillin), s-a discutat proiectul „institutelor model" (care presupun angajarea suplimentară, cu infrastructură, personal, curiculum, a universităților gazdă), pentru ca, la această oră, procesul de convertire a Institutelor Confucius din diferite țări în „institute model" să fie în plină desfășurare.
Nu o reacție superficială este soluția când sesizezi cât de serioasă este în China preocuparea de a crea acasă institute de cercetare a confucianismului (începând cu cel dătător de ton, din Qufu, orașul natal al lui Confucius), ca bază pentru operarea cu succes în exterior. Nu o asemenea reacție este soluția când vezi cât de integrativă este conceperea culturii - care nu este redusă la dans, operă, literatură, creații plastice, ci include și celelalte domenii ale vieții societății (tehnicile, știința, spiritualitatea religioasă, filosofia). Nu poți să nu apreciezi exigenta selectare a personalului trimis în diferite țări și pregătirea sistematică pe care acesta o urmează din vreme.
În treacăt fie spus, crearea acasă a unei baze de operare am avut-o în vedere, la scara țării mele, și am propus-o, la rândul meu în 2012, de pildă, în cazul lui Constantin Brâncuși sau Liviu Rebreanu. Promovarea externă a unei culturi fără bune organizări interne nu dă decât rezultate festiviste. Nu mai vorbesc despre nevoia folosirii unui concept integrativ al culturii (cum se poate observa în Andrei Marga, Sincronizarea culturii române. Un proiect, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2013), care este singurul competitiv astăzi. Iată doar două idei ce vor trebui reasumate cândva și în România, fiind folosite cu succes de alte țări.
Oricum am privi lucrurile, promovarea culturii propriei țări la scara la care se face de către Institutele Confucius este naturală, iar interesul larg pentru acțiunile lor este firesc, fiind vorba de o cultură de mare pondere. Împrejurarea că finanțarea Institutelor Confucius este generoasă, rămâne o chestiune internă a Chinei. Volumul banilor puși în joc este explicabil având în vedere succesele recente și, de ce nu, interesele, inclusiv economice și politice ale unei țări cu o enormă capacitate productivă, ca și prezența ei cu investiții voluminoase în economiile diferitelor țări.
Putem exprima în diverse feluri relația institutelor cu autoritățile, dar, de fapt, aceasta este strânsă oriunde. În unele țări, institutele sunt parte a ministerului de externe ori agenții, poate fundații, sub controlul guvernului sau cel puțin în coordonarea acestuia. Institutele de reprezentare națională nu operează altfel. De aceea, există totdeauna un focus al acțiunilor. De pildă, într-un institut spaniol, focusul nu este Catalunia, ci altceva, într-unul francez, nu atacurile teroriste, într-unul britanic, nu reacția la imigranți etc. Evident că nici un subiect nu trebuie ocolit și, dacă se cere, trebuie discutat. Dar, din simpla indisponibilitate de a discuta rezultă o opțiune în spectrul acțiunilor, poate o limitare voluntară, dar nu se poate deduce că este afectată libertatea academică.
Chestiunea influențării cetățenilor țării gazdă este prea complicată ca să poată fi abordată cu precizie, iar institutele sunt făcute pentru a răspândi informații și concepții. Cine le măsoară în toate ramificațiile? Poate fi însă aceasta o problemă într-o lume deschisă a schimbului liber de opinii? Iar dacă este vorba de o parte nevăzută a activității, cum acuză vehement unii critici, atunci este vorba de chestiuni ce rămân imposibil de abordat exact. Ele țin de servicii secrete, orice am face. În orice discuție, însă, faptele în materie trebuie stabilite cu acuratețe. Iar simplele prezumpții și ipoteze nu sunt propriu-zis argumente.
Mai trebuie observat că reacțiile la Institutele Confucius sunt în fond cu totul marginale. Nici unul dintre intervenienți nu este printre principalele voci din universitățile gazdă și, cu atât mai puțin, din acele câteva țări (SUA, Australia, Canada, Suedia). Intervenienți, atâția câți sunt, au fost puși mai nou în legătură mediatică spre a da senzația unei mulțimi și pentru a exercita presiuni. Deloc întâmplător, însă, marile publicații (vezi, de pildă, The Economist, Der Spiegel) sunt rezervate în redarea dezbaterii, chiar dacă privesc uneori ideologic întreaga situație (cum face The Economist din 25 iulie 2015).
Cu reacțiile amintite, suntem aduși în fața unui șir de întrebări. Nu cumva s-a ajuns ca unele voci să nu mai țină seama de criteriile raționale de evaluare pe care le datorăm culturii formate pe baza moștenirii iudeo-greco-romane în care trăim? Nu cumva schimbul de idei liber și argumentat pe bază de fapte, întreținut de-a lungul istoriei de către această cultură este înțeles superficial? Nu cumva prezumțiile devin argumente și ipotezele se transformă ilicit în teoreme și teorii întregi? Nu cumva unele reacții de genul celor evocate mai sus cultivă orizontul nefast al împiedicării discuției?
Îmi amintesc ceea ce s-a petrecut la Universitatea la Sapienza de la Roma în 2008. Papa a fost invitat atunci de covârșitoarea majoritate a profesorilor și studenților să susțină un discurs la o aniversare. Invocând atașamentul la știință, o mână de fizicieni au declanșat o acțiune de protest față de venirea Papei Benedict al XVI-lea a cărui viziune despre lume și cunoaștere era de notoritate universală și a cărui intervenție în "cazul Galilei" a fost lămuritoare. În această situație, Papa a decis să nu mai susțină discursul pregătit, dar l-a publicat (vezi Allargare gli orizzonti della rationalita. I discorsi per l'Universita di Benedetto XVI, Paoline, Milano, 2008, pp. 91-106). În discurs, Papa a pledat pentru căutarea nelimitată de vreo dogmă a adevărului și schimbul liber de idei. S-a putut observa ceva paradoxal: papalitatea a devenit avocatul schimbului liber de idei, iar micul grup de fizicieni, militantul împiedicării discuției!
În fapt, și astăzi, precum odinioară, cultura noastră, occidentală în substanță, câștigă teren nu prin închiderea discuției, ci prin cultivarea discuției argumentative. Este vorba despre discuția în care adevărul propozițiilor, justețea interacțiunii cu celălalt, veracitatea vorbitorului și inteligibilitatea expresiei merg mână în mână. Un guvern, o țară, o economie, o politică pot fi la un moment dat în defensivă. Nu este însă deloc în defensivă raționalitatea occidentală bine înțeleasă, care a modificat benefic viața oamenilor în ultimele secole și de care ne bucurăm și astăzi. Altfel spus, știm din istorie că nu "zidurile" - chinezești sau berlineze sau australiene - dau rezultate durabile, ci deschiderea spre informare și schimb liber de idei. Probe concludente în acest sens sunt chiar succesele istorice ale SUA, ale Europei unite și ale Chinei de după 1978.
Desigur, nu tot ce este legat de China este fără probleme, iar chinezii sunt primii care o spun. Ei spun cel mai limpede că țara are nevoie de dezvoltare în toate planurile - tehnologic, economic, administrativ, cultural, politic. Mai presus de orice, contează și va conta apetitul greu de concurat al chinezilor spre învățare din experiențele mai bune. Mi se pare un indicator concludent întreținerea de către China însăși a unei dezbateri lucide asupra democrației chineze. Ampla analiză a lui Zhang Mingshu din What Kind of Democracy Do Chinese People Want (China Intercontinental Press, Beijing, 2014) este o ilustrare în acest sens. Volumul contrazice impresia formată la distanță că despre democrație în China se discută doar ideologic, propunând o analiză factuală, în cea mai bună tradiție a sociologiei.
Volumul atestă preocuparea indiscutabilă de a asuma situațiile fără reținere și de a angaja analize cu deplină răspundere. Tema „deschiderii spre lume", cu care Deng Xiaoping a făcut istorie, este asumată în profunzime. Orizontul abordării democrației, subiect socotit delicat oriunde în lume, este dat de aserțiunea: „cheia pentru a rezolva aceste probleme [ale democrației, n. n.] este aderarea la emanciparea minții și la reformă, precum și deschiderea și învățarea din reușitele civilizației politice umane" (p. 346), la care orice om rațional subscrie. Desigur, nu este singura optică asupra democrației ce se manifestă în China de astăzi, dar este curentul care se impune.
În lume sunt însă luări de poziție edificatoare cu privire la importanța cooperării cu China. De pildă, Primul Ministru al Marii Britanii îndemna studenții să învețe limba chineză, iar universitățile britanice să o includă în lista limbilor de mare circulație pe care le ofertează. În Germania, la noul interes pentru rusă, de după 1990, s-a adăugat valul unui interes pentru chineză, iar curricula universităților este indicatorul.
În politica generală, rămâne grăitor faptul că Secretarul de Stat American făcut prima călătorie la Beijing și a afirmat că, împreună, SUA și China pot rezolva problemele majore ale omenirii. Președintele Rusiei a declarat că Rusia și China își pot depăși dificultățile acționând sub semnul unei "abordări globale" ce nu presupune politici de bloc. Iar președintele Chinei a scos în relief faptul că, în câțiva ani, fiecare al patrulea pământean va fi chinez, încât și chinezii și ceilalți oameni au nevoie de cunoaștere reciprocă.
În orice caz, sub ochii noștri, are loc schimbarea lumii. Una dintre alternativele de evoluție este cea a unei lumi diversificate, cum ne spun analiștii, de la Henry Kissinger și Helmut Schmidt, la Fareed Zacharia și Gerard Chaliand. Desigur, fiecare om va putea continua să apere valorile la care ține și este dreptul lui imprescriptibil să o facă. Dar izolarea în noi dogme nu îl avantajează și nu avantajează niciodată nici una din părțile aflate în discuție.
(Fragment din Andrei Marga, "Note pentru discursul susținut la Qufu", 1 august 2015)
