Prima are deja o vechime de mai mult de un deceniu şi constă în înlocuirea negocierii pricepute cu cumpărarea bunăvoinţei. Fără să facem acum o descriere completă, este de obsevat că, pretutindeni în lume, sunt parteneri interesaţi să promoveze valorile propriei societăţi şi, de ce nu?, interesele grupurilor pe care le reprezintă. Faptul este normal într-o cultură dominată de mercantilism, cum este cea actuală. Fireşte, partenerii cu care ai de a face nu se pot comanda, căci ei sunt daţi de istorie şi împreună cu ei trebuie să rezolvi problemele pe care le ai şi cad în răspunderea ta. Pe de altă parte, din varii motive - imposibilitatea de a-l convinge pe cel care nu este accesibil argumentelor, criza de timp, contextul neprielnic etc. - este tentant să apuci pe calea mai scurtă a oferirii de avantaje materiale (favorizări la privatizări de bănci şi firme, la achiziţionarea de tehnologii sofisticate, la încredinţarea de lucrări voluminoase) pentru a cumpăra bunăvoinţa partenerilor. De mai bine de un deceniu, reprezentanţi ai României au mers pe această cale, în multe situaţii, iar rezultatele se observă cu ochiul liber. Sub aspectul strict al dezvoltării industriei proprii, ţara arată, în mare, ca după război: multe întreprinderi închise sau în insolvenţă, dacă nu chiar prăbuşite, mari suprafeţe nelucrate, cea mai mare parte a populaţiei în afara muncii. Nu este vorba, desigur, de a respinge privatizările şi încredinţările de lucrări, căci toate acestea rămîn indispensabile. Nu este vorba nici de a bănui toate privatizările de încălcarea regulilor economiei de piaţă, căci multe sunt făcute respectând reguli şi au adus avantaje. Nu este vorba de vreo autoizolare în raport cu piaţa pe cale de globalizare cuprinzătoare. Este vorba însă de nepriceperea de a negocia cu partenerii cunoscând bine nevoile proprii de dezvoltare, care s-a compensat cu efortul de cumpărare a bunăvoinţei. Se pot da numeroase exemple în acest sens. Se pot da, de asemenea, numeroase exemple ale costurilor enorme şi rezultatelor mediocre ale înlocuirii negocierii pricepute, în condiţii de demnitate, cu cumpărarea bunăvoinţei. Dincolo de toate, partenerii te preţuiesc şi te respectă, până la urmă, în funcţie de priceperea şi demnitatea propriei abordări a cooperărilor.
A doua eroare constă în înlocuirea dezvoltării durabile cu eventuale soluţii punctuale. Aceasta se observă cum nu se poate mai bine în abordarea cazului Roşia Montană (fără a fi singurul caz!). Cei îmbrăcaţi îngrijit de către Gold Corporation, mineri care etalează gulere scrobite pentru a fi televizaţi, invocă insistent că vor locurile de muncă pe care le au. Unii oficiali prelungesc această pledoarie cu argumentul că România are nevoie urgentă de bani la buget. Aceşti bani, acum, cu proiectul RMGC, ar sta, în sfîrşit, la dispoziţie. Oricum am lua lucrurile, trebuie să observăm că privirea tuturor acestora este prea scurtă. Se omite de la început faptul că locurile de muncă promise prin sunt inevitabil puţine şi pe termen limitat, iar banii mult râvniţi sunt relativ puţini şi efemeri. Nu se ia în seamă împrejurarea că ţările s-au dezvoltat având bune proiecţii ale propriei evoluţii, elaborate competent, şi interes pentru propria dezvoltare. Nu se dă importanţa cuvenită elaborării de scenarii alternative serioase ale propriei evoluţii, între care cetăţenii să aleagă în cunoştinţă de cauză. Căci este cât se poate de evident că soluţiile punctuale nu pot concura soluţiile durabile, iar banii imediaţi nu ţin locul unei rezerve de venituri ce poate fi asigurată pe termen lung. Simplu spus, urgenţele de acţiune şi nevoile presante nu ar trebui să fie luate ca justificare a deciziilor greşite. În lumea civilizată, nu se întâmplă în acest fel. În definitiv, nici o ţară nu şi-a comercializat atât de facil şi neprecaut resursele majore de care dispune.
A treia eroare la care mă refer este înlocuirea rezultatelor verificabile cu autoflatări şi poze ale întâlnirilor. Trăim într-o lume în care reprezentanţii ţărilor, comunităţilor, firmelor au contacte numeroase. Nu mai suntem de mult în epoca întâlnirilor rare dintre reprezentanţi oficiali, care devin, de fiecare dată, un eveniment istoric. Suntem, de fapt, în epoca întâlnirilor lucrative, care înseamnă, fiecare, paşi înainte în cooperări tehnologice, economice, instituţionale şi umanitare. De aceea, o diplomaţie redusă la poze şi declaraţii de autoflatare, care nu are efecte perceptibile pentru oamenii din jur, este depăşită de evoluţiile recente. Administraţiile mature nu operează această reducere. Rezultatele, ce pot fi constatate de către orice cetăţean, confirmă această evaluare. În România vin prea puţini lideri pentru vizite soldate cu rezultate profunde, pregătirea vizitelor româneşti în străinătate este precară, declaraţiile nu sunt pentru rezolvarea de probleme, ci mai mult pentru consumul intern. Ar trebui să se facă distincţie şi la noi între „vizita la iniţiativa vizitatorului", „primirea protocolară", „convorbirile pentru cunoaşterea reciprocă a felului de abordare" şi „negocierea încheiată cu acorduri" care schimbă o situaţia dată şi se pun în aplicare. Vizitele bazate pe autoinvitaţii sunt luate greşit drept evenimente istorice, iar primirile protocolare ca indiciu al cooperării. Nu se înţelege că întâlnirile devin lucrative abia atunci când sunt pregătite cu pricepere şi răspundere pentru destinul propriei comunităţi. În fapt, diplomaţia este de multă vreme diplomaţie deschisă, cum propunea deja Woodrow Wilson, şi se verifică prin rezultate benefice în viaţa oamenilor.
Asemenea erori, ca şi altele, ţin, de altfel, de lacuna adâncă ce rezidă în slaba dezvoltare a capacităţii de analiză a situaţiei şi de proiectare a soluţiilor alternative. Obsevăm lesne că se ajunge la aducerea de specialişti străini până şi pentru a corecta culoarea unui monument! Analiza şi proiectarea evoluţiei unei ţări sunt, evident, mai complicate şi presupun pregătire şi experienţă. Deocamdată, la noi, ar trebui făcută distincţia între "opinie", „declaraţie de intenţie", „abordare sistematică", „program", "concepţie". Prea uşor opiniile sunt luate ca soluţii elaborate sau concepţie, iar declaraţiile de intenţii ca programe. Se lansează vorbe pretenţioase, precum reforma (a statului, a sănătăţii, a administraţiei, a educaţiei etc.), fără a face deosebire între reformă şi schimbare şi, mai ales, fără a elabora un text de măcar trei pagini spre a putea fi examinat public şi consolidat. Prea des declaraţiile televizate la ocazii vor să ţină loc de gândire sistematică şi responsabilă. Ca orice altă ţară, România are rezolvări la îndemână, dar acestea pretind, înainte de toate, a face loc pregătirii, experienţei şi simţului răspunderii.
