Europa: cinci scenarii pentru Cluj

Ca şi proverbiala pisică a lui Schrödinger, vie şi moartă în acelaşi timp, în faţa unei nemulţumiri crescânde a străzii, a oportunismelor de Dreaptă forte şi extremă, şi a nevolniciei politicienilor de la Bruxelles (prea puţini fiind cei cu un proiect-Europa viabil), dacă Uniunea Europeană intră pe un curs reformist ale cărui prevederi includ limitarea bugetului UE şi implicit a fondurilor, perspectivele de dezvoltare din Europa central-răsăriteană scad consistent. Nu este doar o speculaţie; e unul din cele cinci scenarii luate în considerare ca parte a unor opţiuni cu potenţial strategic din punct de vedere al integrării, relevate de o serie de fundaţii europene de prim rang (Bertelsmann, Allianz, Gulbenkian, European Cultural Foundation, ş.a.) Sunt totodată răspunsuri la provocările-cheie cărora Europa trebuie să le facă faţă după 2008. Astfel au apărut cinci scenarii, invitând la cinci rute.

Primul ţine de reculul integrării, sub forma limitării ei drastice. Rămâne o opţiune cel puţin în viziunea celor care consideră ultimii zece ani ca demonstrând cât de excesivă a fost integrarea plănuită în anii '80 şi-n prima jumătate a anilor '90 de către Comisia Delors. "Uniunea tot mai strânsă" ar trebui uitată; a mers prea departe. Un viraj de 180°, revenirea în sens invers pe urmele integrării şi desfacerea unor paşi cândva împliniţi ar fi cea mai promiţătoare modalitate de a păstra integrarea europeană într-o zonă dezirabilă şi de a salva ceea ce pentru unii - Marea Britanie, dublată alţi eurosceptici de ocazie sau oportunitate - înseamnă ‘summum bonum' al unificării: doar Piaţa Unică, dominată de liber-schimb. Avocaţii reculului ar aplauda o desfiinţare a monedei euro în forma actuală nu pentru a pune capăt Uniunii Europene ci pentru a semnala marilor centre de putere globale o nouă abordare, pragmatică, a colaborării între naţiunile bătrânului Continent.

Al doilea scenariu-opţiune are în vedere, limitativ, doar consolidarea Uniunii în formatul de azi, considerând că după 2008-2010 s-au introdus suficiente reforme, în esenţă prudente, pentru a împinge UE dincolo de efectele crizei. Ar mai fi nevoie de timp pentru ca acestea să prindă rădăcini şi să aibă rezultat. Se cere în acelaşi timp realism Comisiei Europene, în a înţelege că statele membre nu mai sunt dispuse să continue adâncirea integrării renunţând la noi şi noi segmente de suveranitate. Uniunea Europeană ar trebui să îşi controleze deci prea ambiţioasele proiecte, riscând să aibă altfel un efect contrar pe fondul ostilităţii crescute faţă de instituţiile europene şi moneda euro.

Scenariile următoare lasă spaţiu de manevră tocmai unei integrări mărite - altfel spus, duse la capăt. Criza s-ar datora tocmai jumătăţilor de măsură şi a unei gradualităţi prea lente pentru a putea face faţă ritmului accelerat al istoriei de azi. Centrate pe păstrarea suveranităţii în loc să aibă în vedere un construct european coerent, statele membre devin ele însele cauzatoarele problemelor actuale - atât doar că acestea ricoşează prin Bruxelles, ascunzând advăratul vinovat. Asimetria integrării europene, raportată la dinamica globală, creează sincopele pe care societatea europeană le trăieşte de câţiva ani sub forma unei prelungite crize economice, instituţionale, politice şi sociale. Ar trebui - spune al treilea scenariu - adâncită integrarea Uniunii economice şi monetare, ar trebui demonstrată clar legitimitatea democratică a UE, pregătită o dezbatere onestă asupra viitorului Uniunii, servind nu doar depăşirii crizei, ci şi pregătirii în faţa unor noi provocări similare. S-ar impune, în acest caz, modificări în tratatele europene, dublate de reforme comun acceptate şi prudente, evitând noi linii de fractură în Europa.
O a patra opinie solicită Uniunii Europene integrarea nu doar adâncită, dar şi extinsă la domenii considerate azi încă sensibile: deplină integrare economică, fiscală, financiară, socială şi transformarea ei în uniune politică, cu un executiv european puternic şi un parlament deplin funcţional, într-un construct instituţional cât mai autonom faţă de statele membre, capabil să ia decizii reflectând cu adevărat interesele europene. Opoziţia exprimată de unii membri nu trebuie să constituie o barieră pentru naţiunile care iau în considerare formarea unei (reînnoite) Europe-nucleu. Riscul separării într-un grup mai integrat decât celelalte trebuie asumat ca atare.

În final ar trebui menţionaţi cei care consideră necesară depăşirea logicii "mai multă Europă vs. mai puţină Europă". Dezbaterea e epuizată, pentru că experienţele cumulate în ultimii 60 de ani au demonstrat-o suficient: transferul de puteri politice naţionale şi concepte democratice la nivel european nu funcţionează cu aceleaşi beneficii sau efecte. Miza principală ar trebui să privească efortul de a face Uniunea mai responsabilă (democratic, deci instituţional) în faţa cetăţenilor ei, de a găsi modalităţi de integrare a publicului în elaborarea de politici, de a creşte capacitatea Uniunii în protecţia drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi-n garantarea unor drepturi sociale de bază, impunând o dimensiune social-protectoare Uniunii...

Tot atâtea destine pentru cei mai puţin puternici în UE - România şi Clujul la rândul lor. Dacă fundamentele se schimbă în sens restrictiv - iar şanse sunt -, pierderile nu vor întârzia. E preferabil să previi decât să suporţi, şi sunt preferabile beneficiile până în 2020, nu tânjala, amânarea şi politicianizarea impertinentă. Pentru a fi sigur că rămâne mai stăpân pe propriile destine, Clujul (ca şi ceilalţi) trebuie să profite acum. Atât timp cât toate acestea mai există.