În mod evident ultimii cinci ani, plini de politici ţesute de guverne prizoniere în propriile perspective electorale, nu au dus nicăieri. Frapantă orbire a acestor domni, întotdeauna pregătiţi să arunce vina pe un Bruxelles despre care ştiu tot mai puţin şi al cărui potenţial, de fapt, îl ignoră. Încearcă să meşterească, pentru propriul norod - conceput electoral, cantitativ, nu în termeni de vieţi umane -, politici de ‘ieşire din criză'. Te uiţi ca la proşti, stupefiat de inepţia unui discurs care propovăduieşte măsuri naţionale pentru un fenomen global, conceput global de la origini, trăit global, aducând beneficii globale şi pierderi globale. "Şi ce vrei să fac eu cu naţiunea matale?", ai spune, imitându-l pe Caragiale.
Eşecul acestor termeni de gândire sunt primul semn că întregul cadru naţional e complet depăşit. Fără comentarii, fără drum de întoarcere. Să recunoşti profunda disfuncţionalitate Statului naţional ca actor economic este un imperativ, şi acest lucru se impune cu virtuţi quasi-terapeutice pentru că îţi permite să începi de la o poziţie nouă. (Ferească Sfântu'!, sar naţionaliştii sterili, confundând cel mai adesea creaţia culturală şi patrimoniul civilizaţional cu mecanismele economice, şi uitând că Anglia a fost o economie globală timp de secole fără a fi totuşi mai puţin o Anglie - sau că până şi minuscula Republică a Ragusei purta un comerţ a cărui dimensiune globală nu i-a şters particularităţile.) Să ceri regândirea la dimensiune europeană a soluţionării multiplelor aspecte ale crizei, dotând Uniunea cu instituţiile necesare, înseamnă să-ţi fi venit minţile la cap.
UE trebuie scoasă din lumea reţetarelor, a gramajelor, vopselurilor şi fărâmiturilor, din grămada vastă a irelevantelor inutilităţi în care a fost împinsă să-şi desfăşoare activitatea pentru că ele, Statele naţionale, păstrează gânduri de suveranitate. Competenţele esenţiale care trebuiau acordate Uniunii, aşa cum se considera necesar încă din anii '50, au fost lăsate deoparte cu o încăpăţânare sinucigaşă. Nota de plată e zdrobitoare şi va continua să fie atât timp cât Uniunea Europeană nu primeşte o dimensiune viabilă, atât timp cât problemele îi vor fi tratate segmenţial şi nu european, atât timp când dimensiunea europeană nu îi va alimenta unificarea unor atâtea alte domenii cu potenţial. Uniunea bancară, fluidizarea pieţei de capital, crearea unei comunităţi energetice europene, crearea unei comunităţi axate pe piaţa digitală (readucând Europa pe o scenă unde SUA au gradul de control şi inovaţie maximă), extinderea acestei comunitarizări în transport, în telecomunicaţii, infrastructură, finanţarea lor printr-un mix de investiţii ale BEI şi emitere de obligaţiuni pot genera oportunităţi de maxim impact în depăşirea crizei. Liberalii o ştiu.
Deasupra noilor politici comunitare va trebui însă aşezată cupola unei guvernanţe economice diferite. Va trebui o altă Comisie, nu doar în termeni de personaje politice, ci de structură şi mai ales de viziune. În 5 ani de zile, mizeri şi meschini, Comisia Barroso II nu a folosit dreptul de iniţiativă pentru a impune un pachet legislativ profund reformator şi inteligent Statelor membre. Lipsită de cârmă, UE s-a fracturat în tratative duse la nivel guvernamental, confuze, interminabile şi păcătos de politicianist interpretate. Să-i mulţumesc lui Barroso că laşitatea lui a certificat ceea ce pro-europenii ştiau de mult : că Statele-naţiune sunt incapabile să mai facă faţă poziţiei pe care şi-o arogă? Să mulţumesc crizei că e atât de ţeapănă încât, pentru prima dată în istoria campaniilor europarlamentare, chiar se discută despre Europa, nu despre tematici naţionale? Să mulţumesc din inimă tovarăşilor de la Kremlin, al căror decizii şi acţiuni (aparent imprevizibile) au reîmprospătat, prin ricoşeu, ideea europeană şi valoarea ei? (Şi că, mai mult, au repus pe masă dosarele vechi ale unei diplomaţii europene credibile alături de o comunitate europeană de apărare strâns relaţionată cu Atlanticul de Nord?)
Un secol jumătate au fost suficiente Statului-naţiune să-şi dovedească beneficiile şi limitele. Europenii care simt Europa ştiu că trebuie închegată, fără urmă de ezitare, structura (con)federativă a celor 28 de naţiuni. Nu în orbitorul stil american, ci după excelenta metodă a unei Elveţii instituţionale. Un alt federalism, mai plin de echilibru, nu e viabil. În secolul XXI suveranitatea se menţine, recâştigă (sau recuperează) doar reinventând-o într-un sistem colaborativ, deschis şi inteligent calibrat. E singurul mod de a recupera şi avansa Europa - pe care atâţia ar vrea-o pierdută.
