Consolidarea puterii globale a Americii, urcarea Chinei la rangul de putere mondială (Weltmacht), agravarea conflictului dintre Occident şi Islam (încât eventualitatea ciocnirilor nu mai este exclusă), dezvoltarea din Rusia, atenuarea profilului Europei unite (ca urmare a absenţei politicii externe comune) erau luate ca indicatori.
Am înaintat, la rândul nostru, pe direcţia captării „schimbării schimbării" (Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013) şi am argumentat în favoarea considerării lucide a răspunderilor SUA ca supraputere hegemonică, a ponderii Chinei ca supraputere, a alternativelor Europei, a revenirii Germaniei, a năzuinţelor Rusiei, a anvergurii Franţei, a emergenţei Poloniei, Turciei, Braziliei printre puteri. Decidenţii cu vederi organizate din diferite ţări europene resimt, în orice caz, prin forţa situaţiilor ce apar cu iuţeală sporită, nevoia lămuririi noii geografii economice, politice, militare şi culturale a lumii.
Desigur, viaţa lăuntrică a ţărilor nu depinde neapărat, cum propagă o ideologie rudimentară, de ceea ce se petrece pe scena internaţională. În definitiv, nu se poate pune în seama vieţii internaţionale faptul că o ţară îşi foloseşte prost resursele, că îşi rupe echilibrul bugetar de dezvoltare, că preferă favoritismul în faţa meritocraţiei sau că nu are proiecte proprii. Acestea sunt produse mai curând indigene. În schimb, au legătură cu ceea ce se petrece în lumea largă obţinerea de investiţii externe directe, şansele de comercializare a produselor, profilarea pe scala relaţiei dintre iniţiativa privată şi acţiunea statului şi, în mod normal, politica externă.
Aici am în vedere, pentru ilustrarea opticii europene asupra ordinii lumii, o analiză din Franţa, pe piaţa căreia creşte mai nou literatura de avertizare cu privire la schimbările ce se petrec în lume. Este vorba de cartea, eveniment în multe privinţe, a lui Gerard Chalinad şi Michen Jan (Vers un nouvel ordre mondial, Editions du Seuil, Paris, 2013). Scrierea atrage atenţia din prima clipă întrucât, deşi discută ordinea mondială, şase dintre cele şaisprezece capitole se ocupă de poziţionarea internă şi externă a Chinei.
Lucrurile nu se opresc nicidecum aici. Ceea ce contează este tabloul lumii, organizat în jurul „schimbării echilibrului geopolitic", pe care competenţii autori francezi îl conturează. Ei o fac pe baza unei bune cunoaşteri a istoriei contemporane, pe care o folosesc cu profit în acest gen al scrierilor de geopolitică. Tabloul lor este derivat din evenimentele anului 1979, cărora ei le recunosc anvergura unei „cotituri majore (le grand tournant)", pentru ca, în continuare, lucrurile să fie aduse la zi.
În ceea ce priveşte pragul creat de anul 1979, patru evenimente au fost hotărâtoare, ne spun autorii francezi. Primul a fost începerea aplicării noii politici a lui Deng Xiaoping în China, care avea să pună cu timpul în defensivă chiar speranţa „neoconservatorilor" americani şi britanici de a domina secolul următor (p.49). Al doilea a fost „revoluţia khomeinistă", care a relansat „islamismul politic" al şiiţilor împotriva ambelor supraputeri de atunci. Al treilea a fost „criza petrolieră", care a obligat ţările să-şi revadă resursele şi pe fondul căreia sovieticii intră în Afganistan, SUA sprijină opoziţia la ocupaţie, islamismul politic capătă un nou impuls, iar ţările islamice (Iran, Arabia Saudită, Pakistan) intră în concurenţă pentru supremaţia printre muslimi.
Al patrulea eveniment a fost politica lui Ronald Reagan şi Margaret Thatcher, cu îmbrăţişarea „dereglementării", în politica economică, şi ofensiva contra URSS. Voind să depăşească „sindromul Vietnam", SUA au trecut la ofensivă generală în lume, ale cărei efecte se vor vedea în prăbuşirea Uniunii Sovietice şi sporirea prezenţei americane în ţările arabe.
Numai că şi în Afganistan şi în Irak intervenţia americană - căreia i s-a opus o mişcare locală motivată de pretenţia că luptă contra „ocupantului străin" şi unei „guvernări corupte" - nu a dus la rezultatele aşteptate, încât preşedintele Obama a luat decizia retragerii. „Cu aceste două conflicte - susţin autorii cărţii Vers une nouvel ordre du monde - Statele Unite şi-au irosit semnificativ capitalul de care se bucurau ca putere militară capabilă să ducă, după formula consacrată, <două conflicte în acelaşi timp>. S-a ajuns departe de deceniul triumfal care a urmat prăbuşirii Uniunii Sovietice.
Într-un fel neprevăzut de cei care erau atunci decidenţi, criza financiară şi economică a lovit exact în momentul în care, într-un fel de asemenea neprevăzut, China trecea în poziţia celei de a doua puteri a lumii, obligând Statele Unite să-şi reorienteze strategia spre Asia-Pacific" (p.107). A început astfel procesul prin care Statele Unite ale Americii, rămânând de departe prima putere a lumii, ia act mai amplu de prezenţa, interesele şi acţiunile Chinei. „Hegemonia mondială" exercitată de Occident în ultimele trei secole se apropie de sfârşit - cum au semnalat, de altfel, înainte, principalii contemporanişti englezi (Niall Fergusson, Martin Jacques, de pildă).
Dar cultura occidentală are de promovat mai departe valorile - demnitatea persoanei, libertatea de conştiinţă, egalitatea în faţa legii, dreptul de a cere socoteală reprezentanţilor temporari, limitarea puterii prin instituţii - care i-au asigurat propulsia şi succesul istoric (p.8-10).
Între timp, pe scena internaţională s-au petrecut şi alte schimbări. Rusia a intrat în reconstrucţie. Pe măsura acesteia, Rusia şi-a particularizat opţiunile. Serbia, Georgia, Siria au fost teren al particularizării, iar situaţia din Ucraina Moscova o abordează în funcţie de orientarea puterii de la Kiev (p.123-125). S-a format alianţa globală BRICS care, având în faţă China, dă peste 35% din producţia mondială şi încearcă să creeze un sistem de creditare financiară paralel cu cel condus de la Washington. Brazilia manifestă ambiţii şi dispune de mari resurse. India este marcată încă de slăbiciunile unui uriaş, dar, în faţa ascensiunii globale a Chinei (p.143), încearcă alianţe la distanţă. Pakistanul, totuşi putere nucleară, rămâne „epicentrul unei crize durabile" ca urmare a componentei tribale, ambiguităţii poziţiei faţă de jihadism, relaţiei tensionate cu India (p.131).
Turcia a devenit „noul pivot geopolitic", din partea căruia trebuie să ne aşteptăm la o pondere sporită în viaţa internaţională. Uniunea Europeană a intrat, mai ales după 2008, într-o criză ce dezvăluie insuficienţa soluţiilor iniţiale (p.171). Ea are nevoie de reforme structurale pe direcţia mai pronunţatei integrări economice şi a federalizării, încât coeziunea ei să nu mai depindă doar de creşterea economică. Lumea arabă s-a împotmolit în terorism, în discrepanţele stridente ale nivelului de trai din diferite ţări şi din interiorul acestora şi în faptul că modernizarea nu este asumată hotărât (p.192). O „revoluţie intelectuală" iluministă, o „societate civilă" , o egalitate mai perceptibilă a celor care se proclamă „fraţi", o economie ce nu se reduce la exploatarea petrolului - acestea sunt aici urgenţele pe care modernizatorii se cuvine să le vizeze. Iranul este reticent la globalizare şi plăteşte costurile ambiţiei de a deveni putere nucleară. Desigur că terorismul deţine prioritatea în media şi monopolizează atenţia populaţiilor, dar istoria efectivă a lumii se joacă deja, în bună măsură, pe terenul demografic (p.202). Sub acest aspect, Japonia este marcată de tendinţa îmbătrânirii populaţiei, în pofida inovativităţii ei redutabile.
Pe fundalul schiţat mai sus, China „s-a deşteptat (s'est eveillee)" şi a urcat necontenit. „După douăzeci şi şapte de ani (1949-1976) de maoism revoluţionar, mai precis începând cu sfârşitul lui 1978, China a înregistrat în scurt timp o reorientare <pragmatică> fără a părăsi şinele ecartamentului chinez al sistemului comunist. Deng Xiaoping, artizanul acestui viraj, a stabilit noilor generaţii de conducători marile linii politice pentru deceniile următoare. În cursul acestei noi perioade (1979-2012), succesele economice, creşterea puterii militare, însoţite de o diplomaţie a unei mari puteri în ascensiune, au permis Chinei să urce în a doua poziţie mondială" (p.207).
Este o transformare de mari proporţii care a afectat societatea chineză şi societatea mondială. „Influenţele şi activităţile chineze se extind de acum pe toate continentele şi se află în domeniile cele mai diverse, nu numai economice şi financiare, ci, de asemenea, militare şi culturale. Conducătorii înţeleg să redea ţării lor dimensiunea globală, care, gândesc ei, trebuie să-i revină după două secole de repliere, de retragere în sine, de agresiuni străine, de războaie civile şi de revoluţii" (p.208). Lumea este dependentă de acum de un nou actor de magnitudine considerabilă, iar actorul, China, intră în dependenţă de ceea ce se petrece în lume. Un fapt se impune recunoscut de acum: „progresul Chinei şi opţiunile ei în deceniile ce vin sunt marea necunoscută de care depinde echilibrul lumii"(p.11). Lumea se reconfigurează, iar China a devenit motor al procesului.
Pentru anii ce vin, se pot anticipa câteva tendinţe pe scena globală. Prima este aceea că şi China se manifestă conform intereselor ei de profilare internaţională. „China joacă esenţialmente pe cont propriu, cu Rusia ca aliat circumstanţial, şi contează pe investiţiile ei pentru a se asigura de parteneri în Asia, în Africa, în America Latină etc."(p.130-131). A doua este tendinţa „SUA, îngrijite să facă faţă Chinei", să îşi redeseneze politica internaţională şi să cultive India, ca putere nucleară, şi alte ţări, între care Turcia (p.166). A treia este tendinţa de acţiune rezervată a Europei. „În raport cu optimismul ce se constată în Singapore, Coreea de Sud şi în China, Europa, încă dispersată şi în pofida faptului că este mereu prima putere comercială, se arată timorată în deciziile sale". A patra este tendinţa SUA, care rămân „preeminente şi doritoare să continue astfel", de a se lăsa absorbite de competiţia curentelor interne, întârziind astfel lansarea aşteptatei „redresări a naţiunii" (p.312). În coordonatele acestor tendinţe vor fi luate deciziile în anii ce vin.
Se pot observa - cum am arătat şi în intervenţii anterioare - diferenţele de accent. În optici chineze asupra ordinii lumii, accentul cade pe „armonie", derivată din principii ce permit profilarea Chinei ca mare naţiune. În optici americane, concentrarea este asupra distribuţiei puterii globale în continuarea efortului de a vedea valorile proprii câştigând teren în lume. În optici europene, atenţia se îndreaptă spre ceea ce se face în diferite societăţi şi le influenţează acţiunea internaţională. Eu cred că pentru Europa, a sosit momentul să reunească cele trei accente într-o analiză coerentă, care să-i permită un rol mai profilat în anii ce vin.
Cinci fapte socotesc că trebuie bine captate într-o astfel de analiză. Capacitatea comercială (mai ales producerea inteligentă pentru o piaţă lărgită) contează enorm, iar Germania, Japonia, mai nou China, fără a mai vorbi de SUA, sunt exemple istorice edificatoare. Accesul la surse de energie şi materii prime rămâne important. O debirocratizare capabilă să lase loc inovaţiei şi creaţiei şi să rupă cu noul conformism este indispensabilă. Alternativele societale se cer din nou lămurite, căci, aşa cum se poate sesiza în multe locuri din lume, oamenii nu se mai lasă încadraţi în orice sisteme.
Ne aflăm, istoriceşte, la sfârşitul politicii neoliberalismului, dar alternativele se discută prea puţin.Ca şi altădată în istorie, poate juca un rol de prim plan cel care propune proiecte majore. În sfârşit, într-o perioadă de dezvoltare maximă a armamentelor (rachete şi antirachete) războiul se duce frecvent în mod „privat" (adică de actori ce nu sunt subiecţi de drept internaţional), difuz (în forma gherilei urbane), pentru a intimida populaţii (cu o mână de răzleţi), încât pericolul terorismului (care a încetat să fie doar islamic) este mai mare.
