Falsa “valorificare” a vieţii şi beneficiile ei

Întotdeauna aştept zona aceasta de timp, fiindcă “festivalurile”, - TIFF la Cluj şi cel de teatru (FITS) de la Sibiu - îmi relevă o altă Lume.

E o nostalgie pentru cei de vârsta mea să redescopere ceea ce înainte de 1989 era un "modus vivendi", la mulţi dintre tinerii de atunci. Îmi face plăcere să văd "boemizarea" cafenelei Klausenburg, din centrul oraşului, mă bucură colorata "aglomeraţie" de fete şi băieţi cu badge-uri sau fără, cu rucksaci şi aparate de fotografiat, amestecându-se printre vedetele marilor filme. Sibiul tinereţii mele era eminamente cultural. Restul aspectelor vieţii păreau inexistente pentru noi sau prea puţin importante. Mergeam la "cinemateci" bine şi curajos asumate, două cluburi de jazz, săptămânal, cenacluri literare şi vizite "de atelier" la pictori şi sculptori, iar seara, nelipsite conversaţii cu un Mircea Ivănescu, Şt. M. Găbrian şi alte "lumini", atât de necesare unor tineri aşa cum eram noi pe atunci...

Mă uit azi cu drag la tinerii care pentru o săptămână îşi îmbracă "propria piele", scoasă din dulap şi intră cu curaj în adevărata lor viaţă, care în restul timpului, poate, rămâne ascunsă de mediul unei lumi ostile şi vai, atât, atât de materiale... Am o strângere de inimă, fiindcă ştiu că majoritatea dintre ei muncesc, poate într-un mediu ostil, concurenţial, nedrept, având un job şi o poziţie greu dobândită. Ştiu că mulţi îşi calcă pe suflet în fiecare zi, transformaţi de societatea infernală a zilelor noastre în roboţi. Câţi din ei vor trece de 30 de ani - vârsta maturităţii feminine -, şi vor putea spune că trăiesc după cum le dictează propriul suflet? Câţi dintre aceşti tineri vor putea spune că şi-au urmat talentul şi vocea interioară? Câţi dintre aceşti fumoşi "cai de curse" se vor fi transformat, în doar câţiva ani după cei 30, în cai de manej, de circ şi câţi vor aluneca înspre turma imensă a cailor de tracţiune?

Nu-mi pot ascunde gândul către cei care se vor pierde, alergând după vise false ori falsificate orgolios, câţi se vor pierde în nimicitoarea şi depersonalizanta "societate de consum"? Pentru câţi, oare, sufletul şi sentimentul pur vor rămâne doar un hobby, şi câţi dintre cei care vor suferi inevitabila trecere a anilor îşi vor mai aminti că o vreme au fost EI ÎNŞIŞI, cu sufletele curate, cu dorinţa de a se confunda cu filmul, cu muzica, cu arta? Câţi dintre aceşti tineri frumoşi vor ajunge printre străini, într-un oraş îndepărtat, încercând în van să-şi construiască un suflet nou, luând drept fundaţie a construcţiei o bucată de hârtie seacă, câţi dintre ei îşi vor reaminti zilele în care chiar ei în onestitatea alegerii lor făceau zilele şi nopţile mai frumoase? Dar, mai cu seamă, câţi dintre aceştia vor avea curajul să-şi amintească momentul acela în care au putut alege şi n-au ştiut ce anume?

Poate că doar ei, sau doar pentru ei adevărul va fi revelat: anume că în momentul în care ţi se pare că nu ştii ce să alegi, de fapt ai ales, deja... Universul, şi în general viaţa în acest Univers uman, nu dă mese gratuite. Totul are un preţ. Care uneori este atât de mare, încât îi împiedică pe cei mai mulţi dintre aceştia să devină mai sensibili, într-atât de sensibili, încât să ezite să aleagă mult visatele "beneficii" ale valorificării de sine. Să ezite să se gândească la transformarea sufletului într-un "ceva" care să dea un statut social mai bun.

Căci ce anume este acest aşa-zis "statut social", într-adevăr, mai bun? Pierderea sau nesocotirea spiritualităţii, asumarea funcţiei de argat al corporaţiei, administraţiei sau politicii, vulgarităţii economice, abandonând, în schimb, propria viziune sinceră asupra timpului care îţi este dat. Sufletul tău nu mai e o miză, rămânând doar un "însoţitor", care va trebui să se mulţumească cu ce rămâne, cu ce apare pe traseul acesta fals. Dar pentru unii aceasta devine o miză. Miza din absenţa mizei sufletului. Ştiu: în cazurile tinerilor inteligenţi şi talentaţi care se pierd intervine o stare, în care aceştia au impresia că fără să facă demonstraţii, -în cea mai mare parte cu ajutorul CV-ului personal, nimeni n-o să le aprecieze calităţile. Nimic mai fals... Ei rămân, pentru cei care de obicei contează, nişte oameni minunaţi.

Căci, de obicei, un CV nu impresionează decât pe acela care nu te cunoaşte şi care nici n-are timp, chef şi nevoie să te cunoască în adevărata ta dimensiune.

Cu siguranţă că mulţi dintre tinerii frumoşi, purtând cărţi sub braţ, cei care frunzăresc cărţi în cafenele şi poartă în spate genţi cu grele obiective şi aparate de filmat sau fotografiat, vor rămâne pe acest drum uscat, trăind puţinele clipe de viaţă adevărată doar ca pe un hobby. Sper ca intuiţia să-i ajute să-şi dea seama că îşi pot trăi destinele aşa cum simt şi că nu e nevoie să se bată pentru un (alt) loc în cine ştie ce străină ierarhie, când ei au propriile locuri, care nu sunt decât ale lor. Şi pe care nu le poate ocupa niciodată altcineva...