Fotbalul - machetă a instituţiilor
- Scris de Andrei Marga
- 02 Iul 2016, 12:57
- Editorial
- Ascultă știrea
O obiecție este la îndemână: fotbalul este doar un joc. În definitiv, Canada nu are fotbal remarcabil, dar funcționează cu succes, China încă nu are, dar face schimbări istorice. Aceste fapte nu scad relevanța fotbalului, căci suntem țară europeană, cu tradiții, totuși, în materie. Așa cum am mai argumentat, fotbalul este acum mai mult decât un joc - este deja parte a culturii (vezi Andrei Marga, Diagnoze. Articole și eseuri, Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp.475-535).
Fotbalul este doar unul dintre sporturi - se poate replica. Este adevărat, dar se stă mai bine în altele? Nu cumva România, după ce a deținut supremația mondială, revine greu în handbal, deocamdată abia la feminin. România a fost vârful la gimnastică, dar faptul pare să fie doar istorie. România a deținut întâietatea la caiac-canoe, dar azi se descurcă anevoie. La box, la lupte, la atletism erau campioni și recordmeni mondiali din țara noastră - acum perspectiva este sumbră. Nu sunt pesimist, dar ar trebui să ne întrebăm: ce va fi la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro?
Place sau nu, fotbalul este una dintre exprimările caracteristice ale țărilor europene. Iar constatarea mai evidentă ca oricând este aceea că fotbalul actual din țară este aidoma instituțiilor românești. Sau invers.
Desigur, este ușor să fii critic după ce evenimentele s-au consumat. Nu spun, însă, întâia oară că lucrurile nu sunt normale, în instituții și în fotbal. Bunăoară, după primele două meciuri la campionatul european din 2016 constatam la o televiziune că echipa României este o bună metaforă a situației actuale din țară: nu există viziune de joc, cum nu există viziune de abordare a problemelor la decidenți; jucătorii nu sunt pregătiți pentru meciuri majore, cum nu sunt nici decidenții pentru inițiative salutare; selecția arbitrară din fotbal ("soluția Niculescu-Dobrin", adică scoaterea în afara jocului a celor mai buni) are corespondent în confuzia de valori din societate, care face ca tot felul de nepregătiți să decidă în instituții. În preziua celui de al treilea meci, i-am răspuns directorului unei televiziuni că echipa noastră este una dintre cele mai slabe la campionat: nu știe să ajungă la poartă, nu are o concepție de joc, nu are personalități.
Amintesc aceste declarații pentru a proba că părerea din titlu nu este dependentă de rezultatul meciului de pomină cu Albania și de ratarea calificării în optimile de finală. Realitatea era în fond aceeași și dacă nu se petreceau aceste fapte, pe care le-am trăit cu amărăciune.
Desigur însă că analogia dintre fotbalul practicat de echipa României și starea instituțiilor are nevoie de argumente. Acestea sunt mai abundente decât se crede.
De pildă, antrenorul naționalei de fotbal a ales un portar care, așa cum atestă filmul, la toate cele trei goluri primite nu a sesizat unde este mingea. Nu din accident, nu din lipsa antrenamentului sau din neatenție. Este un fapt, nu mai mult, dar nici mai puțin. Cazul nu este însă singular. Nu cumva avem aici un exemplu de alegere de oameni nepotriviți în roluri cheie?
Pe firul interogației se pune o chestiune mai largă: nu cumva, așa cum și în instituții se preferă persoane cu pregătire sumară, cu realizări de carton sau nulități, tot astfel, adică la fel de arbitrar, au fost lăsați în afară cei mai tehnici jucători de la această oră, cum sunt Maxim și chiar Sămărtean, care a jucat preț de o jumătate de oră? Cărora li s-au preferat pe față jucători care nu au anvergura unui campionat european, precum Prepeliță, Keseru sau Chipciu, oricare este prestația lor la echipele de club. Nu cumva selecția la plesneală, din rațiuni străine de performanța specifică. este prea răspândită în România actuală?
Dacă faci o rapidă comparație, fie și numai cu Albania sau Slovacia, țări care caută să se autodepășescă, observi că mijlocul echipelor de fotbal este cel care coordonează jocul, nu lasă să se pătrundă spre propria poartă și împinge mingea spre careul advers. La echipa noastră de fotbal, mijlocul stă dezorientat și acționează cum poate, sperând ca din țesătura de pase să rezulte ceva - fie și ceva la noroc. Exact ca în societate, unde nici o instituție nu coordonează activitățile, crezându-se că libertatea de inițiativă a fiecăruia face de prisos conducerea, rezultatele sunt mai mult la nimereală.
Atacanții echipelor de la campionatul european, cum se poate vedea oricând, sunt iuți, bine pregătiți fizic și tehnic și surprind vigilentele apărări cu ceva neașteptat. Ai noștri, sunt lenți, previzibili, nu pot duce un meci întreg în ritm ridicat și abia așteaptă să se termine lupta. Avem în societate decidenți care sesizează rapid nevoile, le prelucrează cu pricepere și se lansează cu proiecte în rezolvarea lor neîntârziată? Este la vreunul preocupare să facă azi ce se poate face azi și să folosescă timpul? Este la vreunul viziune? Luptă vreunul pentru o cauză publică până la istovire? Cum nu este așa ceva la echipa de fotbal, nu este nici în instituții.
Selecția eronată, jucători slab pregătiți, lăsarea lucrurilor de azi pe mâine, absența viziunii sunt numai câteva analogii. Se poate înainta cu alte exemple.
Bunăoară, mulțumirea cu obiective modeste. La noi este mare autoflatarea cu victorii asupra celor care se află în curs de afirmare, nu cu cei care au dat deja performanță. Când batem Insulele Feroe sau Andora, se scrie ca și cum am bătut vicecampioana lumii. La fel, când ne vizitează un lider complezent, care nu propune nimic, când un decident este primit pe pragul biroului undeva în afara țării și i se acordă trei fraze de circumstanță, când apare o mică flaterie într-o declarație ce nu angajează la nimic.
Meritele celor dinainte nu se recunosc, nici în fotbal, nici în instituții, încât nu se poate construi durabil. Gestul de penibilitate extremă a fost împărțirea de către Federația de Fotbal a bonificațiilor calificării. Nu s-a acordat nimic celor care au pregătit echipa în calificări pentru meciuri importante. Au fost gratificate în schimb persoane care nu au avut nici un merit, afară de faptul că le-a prins calificarea în funcții. La fel se întâmplă și în instituții. Aici, noii decidenți nu prea au realizări, dar caută să și le adjudece pe cele ale antecesorilor și rebotează lucruri de mult făcute pentru a se da drept inițiatori capabili. "Acum suntem noi, restul este istorie" - se bătea pe burtă cu suficiență tipică șeful unui Palat, iar după un an, un preot, devenit președinte de senat, îi ținea isonul cu aceleași cuvinte!
Obsesia actualei conduceri a Federației de Fotbal a fost darea la o parte a tuturor celor care au lucrat cu administrația Mircea Sandu, care a precedat-o. Nu conta ce au făcut aceștia, ci faptul că au fost în altă "echipă". A rezultat o subminarea a valorilor și înlocuirea cu diletanți, ceea ce s-a răsfrînt pînă la urmă în ceea ce s-a întâmplat. Nu se petrec la fel lucrurile în viața publică a României? S-a proclamat înlocuirea celor formați dinainte de 1989, indiferent de capacitatea și prestația lor. Mai nou, se vrea înlocuirea "clasei politice". Toate cu mijloacele statului - dacă se poate! De ce nu se vrea, oare, meritocrația - promovarea valorilor? Nu cumva fotbalul este alt exemplu al eșecului segregărilor? Nu cumva, în loc să promoveze valori, România cedează segregărilor propuse de tot felul de neisprăviți care nu se pot legitima în funcții sau în aspirația spre funcții prin ceea ce pot și recurg la împiedicarea altora să lucreze? Nu cumva țara s-a deposedat de oameni pricepuți și responsabili mai neprecaut decât orice altă țară comparabilă?
Unul dintre cele mai grave și inacceptabile fapte care stau la originea actualului dezastru din fotbal a fost succesul intrigii. Acesteia i-a căzut victimă unul dintre cei mai mari sportivi din țară - Gică Popescu. Nicăieri nu s-ar fi ajuns la soluția înlăturării fostului căpitan al Barcelonei în forma în care s-a făcut la noi, a trimiterii în închisoare, indiferent de ceea ce s-a încropit pentru a i se pune în sarcină! Să sperăm că, așa cum, după decenii, abuzurile din aplicarea justiției sunt demascate acum, va veni ora la care să se stabilescă cu acuratețe faptele. Dar nu cumva intriga reușește pe scară mare și în viața publică? Nu sunt marginalizați de către nulități autori de opere veritabile sau personalități care pot spune ceva de? Nu este o listă deja prea lungă a intrigilor reușite în viața publică a României?
În sistemele democratice se admite că deținătorul funcției principale ia decizia după ce s-a asigurat de acordul celor implicați. La noi, însă, nu se observă că nici în Constituție și nici în alte legi nu se spune că acela ia decizia singur, în mod unipersonal. Asumpția legii, precum în alte țări, este că deținătorul funcției principale are ultimul cuvânt și semnează, dar nicidecum că ia singur decizia. Este poate o diferență fină aici, dar practic foarte importantă! În pofida acestei înțelegeri proprie lumii civilizate, la noi, în fapt, prin răstălmăciri și sofisme evidente, deciziile au devenit unipersonale pe scară mare. Rezultă desemnări care nu au justificări profesionale, unele din capriciu sau subiectiv interesate, și, până la urmă, eșecul pe care îl plătesc toți cetățenii. La echipa de fotbal nimeni nu a mai contrazis decizii vizibil proaste ale decidentului principal (de la selecția jucătorilor, la eliminarea staff-ului medical în ultima clipă). În viața publică din România, schema se repetă la diferite nivele. Mecanismul deciziei unipersonale este un veritabil cancer al României actuale, pe care tot felul de țuțări îl întrețin propagandistic, ba unii chiar "juridic", cu mistificări fără echivalent în alte țări.
Niciodată nu au fost în fotbal mai mulți bani decât în vremea noastră. Unde au ajuns ei? Stadioanele puse la punct sunt puține și datorate mai ales banilor publici, centrele de copii și juniori sărace, jucătorii nu par foarte motivați, multe cluburi sunt în insolvență. Evident că mulți bani au ajuns la pletora de inși ce gravitează în jurul echipelor de fotbal, care s-au îmbogățit pe fondul slăbirii fotbalului din țară și al prezentării mediocre la întreceri europene. Niciodată nu au fost mai mulți bani în cele mai multe dintre instituțiile din țară - bani din bugete locale și naționale și bani europeni. Unde au ajuns ei? Sunt prea puține beneficii publice ale banilor publici și multe beneficii ale celor care i-au mânuit. Curând, se vor reduce fondurile europene, după o perioadă în care s-a încercat cumva atenuarea disparităților de dezvoltare dintre Răsărit și restul continentului. România este tot fără autostrăzi, cu transporturi depășite și rețea turistică neatrăgătoare, într-o țară foarte bogată în premise naturale.
Fotbalul a intrat la noi pe mâna multor inși care au făcut din el o afacere meschină. Se comercializează jucători nu atât pentru performanță, cât pentru a fi pregătiți în vederea vânzării următoare, iar aceasta este sursă de venit pentru samsari mai numeroși decât în țara campioanei lumii. Stau instituțiile mai bine? După ce mulți ani, municipii, instituții de cultură, de cercetare, universități s-au străduit să-și aducă la nivel contemporan infrastructura, s-a răspândit noua maladie - administrarea infrastructurii pentru beneficii private ale celor care iau deciziile. Comercializarea coruptă, mai mult decât performanța specifică, a devenit substanța activității.
Lăfăiala incultă, etalarea stridentă a bogăției ce constă în Mercedes-uri, vacanțe exotice, tratarea clubului ca proprietate ocupă de ani buni televiziunile. Sunt ele numai în fotbal? Nu vedem lideri de partid care nu pot concepe ceva și perorează despre ce fac ei, cu cine se asociază și de cine se delimitează, pentru ca a doua zi să repete același lucru, fără nici un rezultat pentru cei din jur? Nu observăm tratarea funcțiilor nu ca sarcini sau ca onoare din partea comunității, cum se considetă în democrația ce se respectă, ci ca proprietate? În mod tot mai perceptibil, gândirea aproximativă, lipsa de răspundere și limbajul degradat au inundat viața instituțiilor.
În urma participării la campionatul european de fotbal din Franța se discută cine este de vină de prestația lipsită de glorie a echipei naționale. Dar se nimerește rar, prea rar, rădăcina problemelor, căci, evident, nu este în joc doar politizarea, care este reală, cu șefi la Federație care vin din palate fără a avea legătură cu domeniul. Nu este nici doar corupție, chiar dacă aceasta nu este oarecare. Rădăcina este, printre multe - politizare, corupție etc. -proasta și de mult depășita concepere, asumare și administrare a unui domeniu.
Se nimerește însă rădăcina problemelor în viața publică? Un timp s-a putut arunca vina pe trecut, dar au trecut deja aproape trei decenii. S-a aruncat vina pe contexte internaționale, dar deciziile s-au luat în interior. Se aruncă vina pe forțe transnaționale, dar discuția cu exponenții acestora o poartă decidenți indigeni. Multe - trecutul, contextele, forțele transnaționale etc. - afectează situația unei țări, dar nici una mai direct decât decidenții proprii. Așa cum în fotbal este nevoie acum de o optică profesională riguroasă, despărțită de racile de felul celor pe care le-am amintit, tot astfel în viața publică este nevoie de politică pentru cetățeanul care suntem fiecare, care s-a despărțit nu numai de socialismul oriental, ci și de individualismul incult. Este nevoie în viața publică de soluții care înseamnă nu lovirea unei părți de către alta, spre a-i lua locul, ci crearea condițiilor pentru manifestarea liberă a persoanelor, oricare ar fie ele. Este nevoie de asumarea gândirii critice și, înainte de orice, de ieșirea din prejudecata după care tot ce este critic este suspect. O veche înțelepciune se confirmă mereu: cârdășia nu ține loc de argumentare lucidă, așa cum amabilitățile ce duc la compromis nu astâmpără foamea sau alte nevoi.
Și în fotbal a prins stilul decidentului panglicar ce s-a instalat în instituțiile vieții publice. Și într-un loc și în altele se achită astăzi din greu costurile. Oameni care nu au condus înainte nici măcar o echipă de volei au devenit în România miniștri și chiar mai mult. Indivizi care nu au gestionat o tarabă sunt în consilii administrative. Persoane care nu au fost alese vreodată șefi de catedră sau decani au devenit rectori. Veleitari parașutați din palate sunt la conducerea unor domenii.
Spre a scăpa de răspundere, decidentul panglicar face continuu disocieri, după orice criteriu, relevant sau nerelevant, și pare multora ok. El modifică fapte, împarte evaluări după ureche, dă interpretări după conjuncturi. El reduce gândirea organizată la sofistică, logica la vorbărie, vorbirea la simple emisii subiective și întreține verbiajul.
Firește, se pot face și alte analogii. Ce este însă de făcut imediat în domeniul fotbalului din țară? Formulez câteva propuneri. Am în vedere: înlocuirea actualei Federații și aducerea la decizii a persoanelor care s-au profilat cu realizări în domeniu; debirocratizarea organizărilor și eliberarea fotbalului de cohorta simplilor profitori; consolidarea statutului antrenorilor și formarea unei bresle a acestora, capabilă să-i apere și să apere standarde; limitarea efectivului de jucători importați, spre a stimula formarea de noi generații; întărirea primei divizii și cultivarea de pepiniere proprii de către cluburi; lămurirea mecanismelor de finanțare, încât să se prevină confuziile actuale. Numai cu măsuri chibzuite ce ating organizarea internă a domeniului și produc înnoirea meritocratică a personalului va veni așteptata relansare a fotbalului din țară. Și nu numai a fotbalului!
