În volumul său cel mai recent, "Gândirea altfel. Studii românești" (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2016, 396 pagini), profesorul clujean găsește argumente pentru originala sa abordare, examinându-i pe George Coșbuc, Virgil Bărbat, Constantin Brâncuși, Eugen Lovinescu, Mihail Sebastian, Lucian Blaga, D. D. Roșca, Constantin Noica, Adrian Marino, Nichita Stănescu, Bartolomeu Anania, Nicolae Herlea, iar dintre contemporani, pe D. R. Popescu, Cornel Nistorescu, Ladislau Gyemant, Adrian Severin, Bogdan Chirieac, George Șerban.
Studiile românești ale lui Andrei Marga, reunite în volum, pledează pentru receptivitate nu doar față de încadrarea în canoane, ci și față de inițiativele de schimbare. Eseurile teroretice din volum, despre “felurile de scriere a istoriei”, despre “ceea ce lipsește”, despre “verticalitatea intelectualilor”, despre “meritocrație” și “calea spre justiție” explicitează viziunea din care Andrei Marga privește chestiunile actuale de literatură, istoriografie, sociologie, drept, artă și educație.
Redăm fragmente din Introducere.
"Reporter: Auzim frecvent devize precum “Capul plecat sabia nu-l taie” sau „Oamenii sunt sub vremi, nu invers” sau „Dă-i cezarului ce-i al cezarului” sau „Fă-te frate cu dracu până treci puntea” sau „Lasă-mă să te las” sau „Profită acum de ocazie, căci nu știi dacă mai vine” sau „Cămașa este mai aproape de trup decât haina”. Aceste devize – fiecare și toate la un loc - alcătuiesc un fel de istețime ce trece frecvent drept înțelepciune și se atribuie românilor.
Faptul că prea rar ies de unii singuri din neajunsurile vieții s-ar datora acesteia. Mai nou, „Las-o baltă cu gândirea, că viața-i frumoasă și fără ea” sau „Mă atinge mai direct crema cu care mă rad decât ce se spune în jur” sau „Contează ce bagi în gură sau la teșcherea” sau „Pune-ți oamenii tăi unde poți și lasă lumea să vorbească” completează panoplia acestei istețimi destul de răspândite, iar efectul major se vede cu ochiul liber: nici o problemă nu se rezolvă la timpul ei, dacă cumva se rezolvă.
Nu se poate spune că devizele aflate în circulație sau ceea ce unii sau alții au gândit sunt aplicate ca atare. Între ceea ce gândește fiecare, chiar majoritatea, și ceea ce se petrece în realitate este o distanță, mereu. Realitatea este mai curând rezultatul a ceea ce destul de mulți reușesc să pună în acord la timp, fie și tacit.
Dar ceea ce fiecare gândește este important, căci numai de la gândirea cuiva pot pleca schimbările. De aceea, găsesc acoperite de realitate trei aserțiuni ce au drept de cetate în filosofie. Anume, că prin capul oamenilor trece tot ce li se întâmplă, încât, așa cum spunea chiar William James, oamenii se disting și se cunosc după idealurile pe care le împărtășesc. Apoi, cum se gândește așa se și trăiește, căci, oricare ar fi presiunile lumii exterioare, nimeni nu poate controla complet reduta conștiinței.
Moses Mendelssohn și Charles S. Peirce au argumentat concludent că reduta este inexpugnabilă și conștiința liberă. Doar să existe conștiința! În sfârșit, s-a spus sugestiv și oarecum geopolitic că „imperiile viitorului” vor fi „imperii ale minții” (Winston Churchil), ceea ce constatăm deja în viața lumii actuale.
Am căutat să captez ceea ce s-a petrecut în tranziția de după 1989, de la socialismul răsăritean la societatea deschisă – o încetineală a schimbării economiei și instituțiilor – ca efect al felului de a gândi și până la urmă al culturii. Volumul "Diekulturelle Wende. Philosophische Konsequenzen der Transformation. Cotitura culturală. Consecințe filosofice ale tranziției" (Presa Universitară Clujeană, 2004, 610 p.), rezultat din prelegeri pe care le-am susținut la universitățile din München și Viena, este locul tentativei.
„Cultura contează (culture matters)” – această generalizare teoretică, din care Friedrich Tennbruck a făcut piatra unghiulară a abordării „bazelor culturaleale societății (die kulturellen Grundlagen der Gesellschaft)” și a teoriei „cotiturii culturale (die kulturelle Wende)” a societăților avansate ale timpului nostru - mi-am asumat-o. Am întreprins în consecință analize corespunzătoare ale conștiinței – ale conștiinței filosofice înainte de toate.
Se fac adesea antologii cu autori români din vremuri mai noi. La o scrutare lucidă se poate lesne stabili că este destulă „gândire conformistă” în jur. Metehne de genul plierii la realitate fără a-i pune întrebări dificile, insistenței pe fapte secundare spre a ocoli gravitatea situațiilor, declarării într-un loc a ceva și a contrarului în alt loc, refugiului în „aerata” etică intelectuală spre a evita întâlnirea cu o realitate „mizeră”, luării declarațiilor șefilor zilei ca referință de gândire sunt la fiecare pas.
Constantin Brâncuși era într-o exemplară opoziție și de o luciditate remarcabilă față de asemenea atitudini când spunea că „în România sunt prea mulți <diștepți> în politică, în artă și în liberele profesii. Nu se poate face artă, politică și meserie intelectuală fără tenacitate și inteligență. <Diștepții> produc camelotă” (Petre Pandrea, "Brâncuși. Amintiri și exegeze", Meridiane, București, 1976, „Pravila” lui Brâncuși). Avem astăzi, onest spus, indicatori că situația ar fi alta? Nu prea se văd. Dimpotrivă!
„Gândirea conformistă” se adăpostește în vremuri mai noi sub pretexte diferite – rigori ale discuției „academice”, „pericole externe” nemaipomenite, „imperativul patriotismului”, fie el și de paradă, „dificultatea de neînvins a accesului la temeiuri ultime”, „autonomia” culturii – dar are ca sursă, orice am spune, conștiința etică a intelectualilor.
Oportunismul „vârfurilor” a fost observat cu neutralitatea indispensabilă și în mod concludent de către un istoric simpatetic cu românii (Hugh Seton - "Watson, Eastern Europe beetwen the Wars 1914-1941", Cambridge University Press, 1945). Se poate spune, cu multe probe la îndemână, că acest oportunism și, mai recent, „apolitismul” (rezultat dintr-o specifică și vinovată confuzie a apolitismului, care, obiectiv, nu este posibil, cu apartidismul, pe care oricine îl poate practica!) înregistrează o vogă neașteptată – paradoxal, într-o țară răvășită de amatorism și abuzuri!
Începe, însă, să se vadă tot mai limpede, la o analiză lucidă, cât de bine au fost răsplătite (cu sinecuri, cu case, cu titluri) asemenea atitudini! S-a ajuns la o complicitate ce riscă să devină tradiție: cei care conduc nu au rezultate, dar se trece cu vederea, intelectualii „reprezentativi” nu au nici ei, dar se poate discuta despre altceva. De pildă, despre „presiunea străinilor”, „pericolele de la granițe”, „greutatea schimbării societății”, „lipsurile perpetue din societatea noastră”. Nimeni nu răspunde, căci vinovatul este socotit istoria anonimă.
Se mai simte, însă, cel puțin prin persistența problemelor cu care se confruntă țara – sărăcia endemică, democrația butaforică, formalismul instituțional, viața științifică de ceremonii, cultura adesea belferească - cât de acută este nevoia de altceva. Adică de „gândire critică” și sincer angajată să rezolve ceva!
De aceea, în volumul de față aduc în relief profilul unora dintre aceia care au luat distanță de oferta nemijlocită a vieții și nu au ezitat să-și spună opinia și să iasă oarecum din rânduri. Propun, altfel spus, articole și studii ce semnalează „gândirea altfel”, „gândirea incomodă”, chiar „gândirea critică”, așa cum acestea sunt reprezentate de o seamă de români. Nu este vorba de inventarul personalităților antologabile, ci doar de un eșantion cât mai concludent...
Iau termenul de „gândire critică” în conotația ce se redă cu ajutorul cuvintelor „gândire diferită”, care chestionează, pune în discuție, inovează și lasă urme. Este gândirea ce aspiră la prefacerea a ceea ce este. „Gândirea critică” este cea care, în fața realității, scoate în lumină neajunsurile și posibilitățile neexplorate ale acesteia și se încredințează argumentelor. „Gândirea incomodă” nu este totdeauna identică „gândirii critice”, dar crește pe humusul acesteia, ca și „gândirea altfel”.
Filosofia și arta, prin natura lor, scot în relief, când sunt veritabile, cel puțin prin distanțare critică și în mod tacit, posibilitățile situațiilor, cu mijloace specifice – concepte și imagini artistice. Chiar la nivelul conceptelor și imaginilor artistice se află de fapt atitudini. Dar de aici nu rezultă că toți cei care pretind că fac filosofie și artă pun accent pe distanțare critică.
Vedem filosofi îngrijiți să nu iasă din liniile oficiale sau se refugiază în istoria pozitivistă a disciplinelor sau în trăiri subiective vetuste sau în evocări stilizate ale trecutului spre a fugi de confruntarea cu realități aspre. Vedem literați care-și exhibă impresii și mofturi și tac în fața dramelor umane sau, lipsindu-le viziunea și trăirea morală ori civică, nu pot articula nicidecum un orizont viabil. Nu cumva este de întrebat astăzi: unde sunt literatura și arta condiției umane în istoria ce se face acum? Unde sunt conceptualizările rezultate din experiențele istoriei recente?
Reunesc aici studii și articole pe care le-am consacrat în timp unor personalități românești care au gândit altfel – prin cultură, orientare, interogații și au menținut profilul „gândirii incomode”, de care România are nevoie ca de oxigen. Este vorba de studii și articole ce au în centru filosofi, teoreticieni ai culturii, teologi, scriitori, ziariști, artiști de mare pondere. În primul rând pe cei din atmosfera cărora m-am desprins la universitatea din Cluj-Napoca, în anii formației mele.
Este vorba, firește, de studii care țin și de afinități personale, inclusiv în virtutea formației mele, realizată la vârsta doctoratului, în proximitatea „școlii de la Frankfurt” (vezi Andrei Marga, "Filosofia critică a școlii de la Frankfurt", Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2014). Mă gândesc la preferința pentru „filosofia critică”, dar și la convingerea profundă că „gândirea altfel, incomodă, critică”, duce mult mai mult înainte decât cea „conformistă”, cu aripile tăiate, „adaptată” a fiecărui timp.
O critică poate rămâne legată doar de posibilități și poate părea utopică, dar până la urmă slăbește certitudinile conformismului, care nu caută decât propria perpetuare. Viziunea filosofică pe care am căutat să o articulez, ceea ce am numit în volumele mele „pragmatismul reflexiv” (vezi Andrei Marga, "Întoarcerea la sens. Filosofia pragmatismului reflexiv", Tribuna, Cluj-Napoca, 2014, și Andrei Marga, "Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică", Compania, București, 2016), nu numai că a conceptualizat atitudinea critică, dar este orientată spre deschideri de orizonturi și dezlegări practice, sprijinite pe experiențe de referință și preocupate de înnoire în raport cu ele.
Desigur că simpla amintire a „filosofiei critice” trezește reacții venite mai cu seamă din necunoașterea filosofiei secolului XX, grav neglijată încultura română. În sfera ideilor, și nu numai, mai trebuie dusă lupta cu asincronizarea și informare la zi. Sunt reacții ce vin și din prejudecățile acumulate ca fruct al ignoranței privind temele, conceptele și argumentele ce se schimbă efectiv în filosofia recentă a lumii.
Cum se observă ușor în publicații de astăzi, se invocă analize de mîna a șaptea pentru evaluări plinede clișee ale unor temei și propuneri importante. Nu se observă nici măcar faptul că personalități de cea mai mare anvergură, precum Joseph Ratzinger ("Wendezeit für Europa?...", 1992), care au exercitat de-a lungul deceniilor critica neslăbită a vederilor „filosofiei critice” privind mersul istoriei contemporane, au recunoscut cu franchețe că Horkheimer și Adorno (în "Dialektik der Aufklärung", 1947) au avut de fapt dreptate când au atras atenția asupra înfundăturilor pe care le pregătește această istorie.
Acceptate sau nu în cultura de cabinet, analizele de sub programul „filosofiei critice” s-au impus pe scena istoriei. De aceea, mai nou vedem până și în edituri, în publicații și la persoane ce se lăudau cu distanța de aceste analize, că le publică de zor pentru a recupera întârzierea.
Putem, știm prea bine, aborda lumea din optici diferite, iar filosofia, când este binecunoscută, fascinează și astăzi prin spectacolul confruntării viziunilor, principiilor, conceptelor, argumentelor. Una dintre viziunile aflate în competiție în modernitatea târzie este „ filosofia critică”. Aceasta, dacă este suficient de temeinic cultivată, le poate face dreptate celorlalte optici. Invers nu este sigur!
Nu este vorba de a aplica, atunci când se îmbrățișează „gândirea critică”, ceea ce scrie undeva în cărți. Un asemenea dogmatism nu numai că ar fi naiv, dar nu ar putea fi nici el critic destul și ar duce în alte aporii. Este vorba de a alimenta critica din datele realității și de a o articula sistematic înainte a oricărei alte sistematizări, plecând totdeauna de la perceperea promisiunilor neîmplinite ale realității însăși.
De ce „gândirea critică” este soluția astăzi? Să ne amintim succint trecutul. S-au încercat diferite formule de gândire în România. Liberalismul a crezut că frusta afirmare a libertății de inițativă este suficientă ca societatea să se modernizeze. Crizele dramatice care au venit și instalarea dictaturilor cu mijloacele democrației a infirmat această credință. Naționalismul și-a închipuit că totul poate fi pus în mișcare dacă trăirile patriotice sunt suficient de profunde, iar cei mai patrioți ajung să conducă. Sfârșitul în dictatură și tragediile ce s-au produs au compromis formula.
Socialismul oriental a considerat că o reorganizare a societății ocolind liberalismul și naționalismul ar da rezultate. Nesocotind drepturile și libertățile individuale și democrația, acest socialism a dus la o dictatură cu colorit medieval în epoca celei mai dezvoltate gândiri critice.
Oferta tehnocratismului nu face decât să abată atenția de la soluțiile veritabile și să sporească neajunsurile. Societatea nu se lasă condusă nicidecum asemenea unei mașini, fiind vorba de un organism de complexitate înaltă, poate cea mai înaltă după complexitatea minții.
Nici gândirea formalistă a liberalismului clasic, nici cea mitică a naționalismului, nici cea oportunistă a socialismului oriental, nici cea cinică a tehnocratismului nu depășesc condiția „gândirii vasale” și „conformiste”. Abia „gândirea critică” eliberează din vasalitate și permite gândirii însăși să respire".
(Din introducerea la volumul Andrei Marga, "Gândirea altfel. Studii românești", Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2016).
