Însăși situația lumii din momentul de față este greu de prins într-o formulă simplă, de felul clișeelor voite de noii amatori de dogme. Câteva certitudini există, totuși. Dependența țărilor de „societatea mondială (Weltgesellschaft)", conceptualizată de Niklas Luhmann (Die Gesellschaft der Gesellschaft, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1998), s-a confirmat. Această dependență a fost perceptibilă, cum s-a văzut în ultimele săptămîni, în trepidațiile ce au urmat moderării de mult anunțate a ritmului de creștere în China și, desigur, reducerii cererii în Europa, ca și noii situații din comerțul cu petrol. Intuiția lui Metternich cu privire la configurarea lumii în funcție de relația puterilor a revenit în actualitate. Iar maxima lui Bismarck - atunci când sunt cinci puteri, o putere procedează rațional dacă este alături de cel puțin alte două - inspiră destui actori.
În orice caz, în examinarea situației actuale a puterilor trebuie luate în seamă patru aspecte, după opinia mea decisive: economic, militar, politic și cultural. Analiza lor nu dă însă un tablou liniar.
Economic, în deceniul ce vine, Statele Unite ale Americii vor fi avangarda tehnologică și a capacității de autoînnoire. America stă pe principii de organizare ce asigură cea mai susținută dinamică în societate și, desigur, pe acumulări unice. Mai direct ca odinioară, America etalează însă, după 2008, nevoi de creditare. China are nevoie de piețe de desfacere, după ce a revenit în poziția de cel mai mare producător al lumii, de acum mai bine de două secole. Ea luptă cu ameliorarea indicatorului producției pe cap de locuitor și, desigur, cu ridicarea nivelului tehnologic. Curând va proceda la consolidarea pieței interne, prin mărirea consumului, ceea ce va avea repercusiuni încă necalculate. SUA nu pot fi egalate ca forță economică, dar ca volum al producției secondează în acest moment China, ambele desprinzându-se ca supraputeri economice. Li se atașează Uniunea Europeană, ca cel mai mare exportator al lumii. Cazul Greciei semnalează, însă, că disparitățile de dezvoltare din Europa unită reclamă soluții pe care neoliberalismul actual nu le poate oferi. Uniunea Europeană are nevoie evidentă de reevaluarea unor politici și, de la început, de noi criterii de selecție a personalului. Indiei îi mai trebuie ani pentru a se alătura, chiar dacă suișul ei demografic este vertiginos, iar Statele Unite și Uniunea Europeană îi vor favoriza ascensiunea globală.
Militar, SUA și Rusia se detașează ca supraputeri nucleare, cu capacități incomparabile de intervenție și descurajare. China urcă rapid alături de acestea, prin articularea flotei navale (cu portavioane și submarine nucleare), a aviației și armelor celor mai perfecționate. Recent, China a devenit al doilea generator de cercetări științifice și tehnologice în lume și a intrat în cursa fabricării de avioane de mare capacitate. Franța și Marea Britanie continuă să fie puteri nucleare ce justifică pretenții la un rol global. O problemă care a apărut se referă la schimbarea purtării războiului. Odată cu terorismul, poți avea armele cele mai sofisticate, fără să poți anihila atacatorul, ce se strecoară prin aglomerații urbane, rețele informaționale și bancare și, pe deasupra, este gata să moară într-o explozie nimicitoare. Sub aspectul informativ, supraputerile militare au avans, dar Germania, Israel, Marea Britanie, Franța, au, neîndoielnic, calibru.
Politic, SUA vor continua să exercite cea mai mare influență în lume. China, însă, cu programul schimbărilor instituționale odată cu restructurarea economiei - cum însăși Hillary Clinton (Hard Choices, Simon & Schuster, New York, 2014) a sesizat - atrage țări care au angajat propria dezvoltare. Deschiderea (the opening-up) spre lume, învățarea din cele mai bune experiențe, ocuparea forței de muncă (de dimensiuni enorme - 780 de milioane de lucrători în China, față de 448 milioane în India, 157 milioane în SUA, 111 milioane în Indonezia), contactele cu diferite țări (500 de milioane de turiști chinezi vizitează alte țări în patru ani), însușirea limbilor străine (analize franceze spun că deja 29% dintre chinezi vorbesc încă o limbă) asigură propulsia celei mai populate țări. În plus, diplomația „armoniei" are atracție certă. Până în acest moment, China nu a accceptat invitația de a asuma răspunderi pentru o „ordine mondială" pe care declară că nu a generat-o, chiar dacă își asumă construirea unei „noi ordini mondiale". Prin resursele de care dispune și prin tradiție, Rusia întreține întinse relații pe glob și caută să atragă prin diplomația „echilibrului". Și alte țări atrag prin calitatea înaltă a gândirii tehnologice și calitatea vieții, mai nou, prin deschiderea înțeleaptă față de imigranți (Germania), tradiții intelectuale (Franța), know how (Israel), resurse naturale, chiar dacă nu afișează ambiții cuprinzătoare.
Cultural, pentru prima oară în istorie, cultura noastră, euro-americană, întâlnește o cultură -cea chineză - de o magnitudine neobișnuită, cu cea mai vorbită limbă pe glob și cu înfăptuiri competitive. Pe deasupra, cultura chineză este răspândită astăzi pe toate continentele de o rețea de instituții ce nu are echivalent ca amploare și organizare. Rezultat al valorificării vestigiilor unei istorii lungi (abia cultura evreilor, dintre culturile popoarelor păstrate până în zilele noastre, îi stă alături!), cultura chineză pătrunde în educația generală din tot mai multe locuri ale lumii. Devine tot mai limpede că figura sa tutelară, Confucius, nu a lăsat mai puțin decât Socrate, chiar dacă a vorbit înainte de descoperitorul maieuticii, iar ceea ce a făcut pentru chinezi și umanitate stă alături de ceea ce au făcut pentru poporul lor și umanitate Moise sau Cicero. Va trebui luat în seamă faptul că ceea ce se numește „cultura confucianistă" domină nu doar China actuală, ci și Japonia, Coreea de Sud și mari porțiuni din Asia de Sud-Est, după cum este inclusă deja în pregătirea pentru business din Anglia, Australia și numeroase alte țări. Uniunea Europeană deține un capital de valori ce sunt, prin tradiție, cele mai atrăgătoare, dar "criza imigranților", cu tragediile ei, a arătat din nou că lucrurile nu sînt în ordine în revendicarea apartenenței creștine a Europei. Pledoariile pentru închidere cu orice preț nu avantajează deloc Europa și sunt prost orientate.
Cu un deceniu în urmă, am semnalat „noua migrație a popoarelor". Nu eram sigur, dar simțeam că nu se poate omite. Azi emigrația se petrece sub ochii noștri spre Europa, care pare să nu fie pregătită. Spre SUA sau Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Australia, Canada ea a fost practic continuă. Spre Japonia, presiunea este veche. Spre China este la început. Nu este soluție împotrivirea cu armate și poliție, iar Germania are dreptate când afirmă că un comportament european față de imigranți este soluția. Europa va trebui să schimbe abordarea și, alături de inovație, va trebui să fie receptivă la realitatea vieții. Europa nu se poate izola de cursul istoriei, iar dacă încearcă, plătește scump. Istoria nu se încheie cu cineva. Sunt riscuri? Evident, dar unde este înțelepciune sunt soluții! Ele ar trebui asumate.
Așa arată, sintetic descris, jocul la vârf al supraputerilor - în tandem sau, după caz, în triunghi sau o altă figură geometrică. Este limpede că, „jocul lumii" fiind decis în continuare economic și militar, se revine, deocamdată, la lumea în trei, pe care o teoretizează Henry Kissinger. SUA, China și Rusia sunt acum în față atunci când este vorba de aranjamente strategico-militare ce afectează direct ordinea globală. Celălalt candidat, Uniunea Europeană, ca întreg, neavând politică externă elaborată și nici armată proprie, va conta intermitent în crizele ce vin, dar Germania sau Anglia sau Franța vor înclina balanța soluțiilor, iar Polonia, Italia și Spania nu pot fi ignorate.
Lumea - în trei sau trei plus câțiva - se face, însă, pe un fond schimbat. Două caracteristici sunt noi.
Prima este uzura confruntării dintre socialismul oriental și capitalismul liberal. După mai bine de o sută de ani, intervine această uzură. Nimeni cu pondere nu cultivă astăzi etatizarea sistematică a proprietății. Nimeni nu mai concepe statul ca simplu păzitor de reguli. Soluțiile sociale nu mai sunt apanajul socialiștilor și al Răsăritului, iar valorificarea inițiativei private și economia de piață nu au rămas doar în Vest și la liberali și creștin-democrați. Țările din Asia au îmbrățișat cu succes economia de piață și tot mai clar statul de drept.
Proiectul modern de societate înaintează în istorie - în pofida național-socialismului și sateliților săi, care au vrut să-l anihileze - și s-a intrat în societăți de un tip schimbat. Proprietatea privată, economia de piață, statul de drept, libertățile individuale, pluralismul, democrația, informarea, comunicarea, calitatea vieții se dovedesc a fi în conexiuni mult mai complicate decât s-a gândit în secolele al XIX-lea și al XX-lea. În jurul lor se va lansa curând noua competiție a viziunilor. O nouă examinare precisă, de natura teoriei societății (sociologie generală), a tipurilor de societate și a mersului istoriei ocupă deja scena cercetărilor sistematice.
A doua caracteristică este aceea că libertățile individuale și drepturile omului vor prevala în anii ce vin, iar problema dezvoltării - economice și instituționale - va păstra întâietatea. Terorismul va pune însă la încercare soliditatea societăților deschise și va fi periculos. El va profita de posibilitățile de lovire aduse de „era digitală", care, așa cum menționa Leon Panetta (2012), se pot aplica, de pildă, rețelei feroviare, aprovizionării cu apă a marilor orașe sau chiar sistemului de apărare al unei țări. Terorismul va încerca să coaguleze nemulțumiții din diverse locuri, cum arată deja Statul Islamic. Lumea civilizată însă are la îndemînă calea de a contracara pericolele prin solidaritatea explicită dintre SUA, China, Rusia și alte țări. Importanța valorii juridice și etice a „răspunderii" va crește, iar de asumarea ei vor depinde viețile multor oameni. „Blocurile" nu mai sunt socotite condiție a solidarizării și, în măsura în care vor evolua, vor ține seama de această coordonată.
Cum se vor raporta cele trei supraputeri una la alta în zonele de atingere directă? Cum se vor raporta în spațiul global? Răspund folosindu-mă și de remarcabila carte a lui Yu Sui, China in a Changing World (Foreign Languages Press, Beijing, 2015), care satisface interesul de a cunoaște - în continuarea analizelor americane, germane și franceze - cum văd analizele de la baza deciziilor Chinei geometria supraputerilor („major-powers", în limbajul Beijing-ului).
Dosarul raportului direct, la frontiere, s-a schimbat. În 1973, Statele Unite au putut fructifica voința de profilare a Chinei, căci izbucniseră nu numai conflictul ambițiilor ideologice între Uniunea Sovietică (Hrușciov) și China (Mao Zedong), ci și divergențe la frontieră. Acum nu sunt astfel de divergențe, iar peisajul arată diferit. Chinezii spun că Tratatul în vigoare între cele două țări asigură „bună vecinătate, prietenie și cooperare" și favorizează „relații model pentru mari puteri" (Yu Sui, op.cit, pp.309-312). În schimb, în Marea Chinei de Sud, SUA și China au o problemă, pe care Hillary Clinton nu a ocolit-o: China vrea să recupereze insule, iar SUA sunt legate prin tratate cu țările din regiune, care se tem de ascensiunea Chinei. Pe de altă parte, extinderea răsăriteană a NATO este resimțită de Rusia ca intrare pe centura propriei securități, iar China o privește ca manifestare a ceea ce critică de multă vreme - „hegemonismul" și „unilateralismul" (Yu Sui, op.cit, pp. 126-129).
Din asemenea fricțiuni pot rezulta diferite scenarii pentru anii ce vin. Mai probabil mi se pare, în pofida polemicii ocazionale - cel al negocierilor. În fiecare caz, ceea ce îndeamnă la negociere este mai puternic: în cazul Chinei, nevoia de calm în exterior pentru a-și asigura ridicate ritmuri economice și dezvoltarea instituțională, în cazul Rusiei, nevoia de timp pentru a-și moderniza industria și a-și reface statutul de altădată, în cazul SUA, nevoia de a evita o coalizare internațională care să favorizeze, fie și indirect, terorismul și alte amenințări ale ordinii. De aceea, atingerile directe ale celor trei nu vor modifica radical relațiile dintre ele.
Ceea ce va decide va fi influența în sfera globală. Supraputerile au de abordat ordinea actuală a lumii. SUA apără o „ordine a lumii" înscrisă în tratate, dar ar vrea ca Rusia să o accepte, iar China să pună umărul la apărarea ei. Rusia nu acceptă ordinea existentă, socotind că o dezavantajează, dar nu are puterea de odinioară de a forța decizia (aspirația ei constantă rămânând discuția directă cu SUA). China a separat politica externă de rivalități ale viziunilor și respinge prelungirea realității „supraputerii" cu o „lume unipolară", dar nu trece sub tăcere faptul că fără susținerea SUA nu este posibilă „o nouă ordine mondială" (Yu Sui, p.27).
În această situație, fiecare dintre cele trei va mobiliza aliați pentru propriul punct de vedere. Care va reuși să mobilizeze mai mulți și mai puternici, va prevala. Nu numai țările deja amintite vor fi importante, ci și Japonia, Turcia, Brazilia, Africa de Sud, țări ce recâștigă sau câștigă, în premieră, rang de puteri în lume. Poziția lor va cântări greu în balanță. La acestea se vor adăuga Kazahstanul, Azerbaidjanul, Egiptul, Iranul, Arabia Saudită și Nigeria, care vor influența evenimente regionale.
Nu vor fi victorii unilaterale durabile în spațiul în care se decide ordinea lumii. Aspirația spre altceva este răspândită în generațiile active astăzi, dar și precauția, iar forța de a schimba stările de lucruri este distribuită. Cel mai probabil, va fi o lume ce va invoca multilateralismul, o lume agitată, dar fără ciocniri la nivelul supraputerilor. Fiecare știe bine că se câștigă prea puțin din astfel de ciocniri.
În săptămânile următoare, la Washington DC și Beijing se joacă momente mai mult decât importante pentru direcția lumii în anii ce vin. Pe de o parte, este vorba de vizita președintelui Chinei, care va folosi ocazia pentru a prezenta detaliat teoria îndelung elaborată a „noului tip de supraputere", cu care experții chinezi și institutele ce pregătesc programele Chinei au început să obișnuiască lumea (vezi Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, Brookings Institution Press, Washington DC, 2011). Pe de altă parte, opțiunile pe care experții americani și institutele de cercetări le pregătesc pentru competiția în vederea ocupării Casei Albe vor avea impactul cel mai larg. Reluarea viziunii lui George Bush Jr. nu este probabilă, dar articularea unei noi concepții americane - alternativă deopotrivă la absența polarismului, la unilateralism și la interpretarea relațiilor internaționale ca simplă aplicare a unei ideologii, oricare ar fi ea (neoliberalism, regionalism, contextualism, naționalism etc.) - este în plin proces. În lunile ce vin, se vor putea evalua precis opțiunile abordării americane. Ca închidere a triunghiului, la Beijing, în toamna acestui an, președintele rus va căuta să valorifice interacțiunile dintre Rusia și China, inclusiv pe scena globală, înțelegerile de la Soci, dintre Rusia și SUA, fiind un pas făcut. (Din volumul Andrei Marga, Societatea nesigură, în pregătire)
<a href="http://www.andreimarga.eu">Andrei Marga</a>
