A treia zi, o tânără aparte, Maria din Magdala, a vestit lumii că mormântul este gol, iar cel care-și încheiase viața pe cruce a înviat. Isus din Nazaret se dezvăluise adepților săi a fi așteptatul Cristos, iar pe învățătura lui, transmisă prin evanghelii și epistole ale apostolilor săi, s-a clădit cea mai influentă religie a istoriei – creștinismul. În peste nouăsprezece secole s-a scris enorm despre Isus, mai mult decât despre orice altă personalitate. Se spune că sunt înregistrate peste 20000 de cărți. Asupra lui avem mai multe informații decât despre oricine din istoria veche. O cotitură istorică a reprezentat-o asumarea, alături de vestirea lui Isus ca mântuitor, a cercetării lui Isus pe terenul istoriei. De la Reimarus (1778) încoace, cercetarea istorică nu a încetat să crească. Învățați creștini și învățați iudei sunt de acord astăzi asupra datelor vieții pământești a lui Isus și i-au consacrat scrieri monumentale. Le-am examinat în alt loc (vezi volumul Religia în era globalizării, 2003, a cărei nouă ediție, a treia, este în curs de tipărire), încât nu stărui acum asupra lor. Aici mă opresc doar asupra celei mai recente monografii consacrate lui Isus – cartea lui Joseph Ratzinger-Benedict al XVI-lea, Jesus von Nazareth (Herder Verlag, Freiburg-Basel-Wien, 2006-2012, volumele I-II-III, 986 pagini), spre a întregi tabloul dezbaterii din zilele noastre.
Operă de mari proporții, scrierea celui mai profilat teolog care a urcat în ultimele patru secole pe scaunul petrin de la Roma aduce cu sine un prag în câmpul cercetărilor iesusologice. Cartea se cuvine parcursă de oricine vrea să dobândescă o cunoștință actualizată asupra originii creștinismului. Joseph Ratzinger a arătat de la început că monografia sa nu este luarea de poziție normativă a vreunui oficiu. Cartea reprezintă cercetarea călăuzită de întrebarea firească „cât de bine îl cunoaștem noi pe Isus?” ( vol. I, p.70) și conține, desigur, răspunsul personal, ce lasă loc, în mod firesc, argumentărilor diferite (I,22). Ea intervine în dezbaterea internațională asupra relației dintre „Isus eschatologic” și „Isus istoric” după mai bine de două secole de investigații istorice (arheologice, filologice, istorice, geografice etc.), încurajate de descoperiri epocale (manuscrisele de la Qumran, cele din Sinai, reconstituirile arheologice din multe locuri din Țara Sfântă, restabilirea textelor lui Josephus Flavius, punerea în circulație a textelor rabinice din epocă etc.). Monografia Jesus von Nazareth nu și-a propus să adauge încă o lucrare la această bibliotecă impunătoare, în care au excelat în deceniile recente Schillebeecks, David Flusser, Sanders, Klaus Berger, Ben Chorin și alții. Abordarea este aici la alt nivel, care ține de o opțiune majoră a lui Joseph Ratzinger.
Teologul care și-a pus amprenta pe rezoluțiile deschizătoare de orizonturi noi ale conciliului Vatican II a fost mereu adeptul dezvoltării cercetărilor istorice consacrate lui Isus. Deja într-o sistematizare teologică din tinerețe (vezi Einführung in das Christentum, 1968), ce i-a adus notorietate mondială, Joseph Ratzinger vedea în „metoda istorico-critică”, ce-și făcuse loc în teologie, o șansă de înnoire a acesteia. Investigația istorică i se pare a fi o cale indispensabilă de punere a creștinismului în acord cu imperativele timpului. El a atras însă atenția că cercetarea istorică permite preluarea lui „Isus istoric”, dar eșuează, din motive principiale, în a da seama de Cristosul din el. Argumentul a fost dezvoltat pe larg într-o conferință de mare succes (Biblical Interpretation in Crisis, 1988), susținută în fața lutheranilor din New York, care i-a prilejuit schițarea alternativei la curentul ce semnala „desfermecarea lumii (Entzauberung der Welt)” prin expansiunea științelor, reprezentat în teologie de von Harnack și Bultmann.
Abordarea lui Isus din Nazareth de către Joseph Ratzinger intervine într-o situație schimbată a creștinismului. Prin cercetarea istorică – se arată în Jesus von Nazareth – nu numai că au sporit foarte mult cunoștințele despre Isus, dar s-a ajuns la monografii în care autorii și-au promovat propriile „fotografii” și „idealuri”, încât a survenit „neâncrederea față de aceste imagini ale lui Isus, iar figura lui Isus însuși doar s-a îndepărtat și mai mult de noi” (I, 11). Spus direct, relativismul epocii a afectat și imaginea lui Isus. În fapt, după cercetarea entuziastă a lui Isus pe baza Evangheliilor, dintre cele două războaie mondiale, în care au dobândit profil Karl Adam și Romano Guardini, au urmat anii postbelici, ai expansiunii cercetării istorice, care a delimitat „straturile tradiției” creștinismului. În acest context, Evangheliile au fost puse în balanță cu noi izvoare documentare, dar aceasta a antrenat „slăbirea credinței creștine”. Așa stând lucrurile, a arătat Joseph Ratzinger, trebuie pusă întrebarea: „îl cunoaștem în general pe Isus? Îl înțelegem? Nu ar trebui oare să ne străduim, astăzi ca și ieri, să-l cunoaștem din nou?” (I,70). În vasta sa monografie, Joseph Ratzinger își propune să dea răspunsul concentrându-se asupra aspectelor nodale ale cunoașterii și înțelegerii lui Isus din Nazareth și reafirmând ponderea hotărâtoare a Evangheliilor în ansamblul izvoarelor.
Revenirea în dreptul evangheliștilor Matei, Marcu, Luca, Ioan și al apostolului Pavel pentru a-l cunoaște și înțelege pe Isus nu înseamnă neglijarea achizițiilor efective ale cercetării istorice din ultimele secole. Joseph Ratzinger argumentează din nou, în Jesus von Nazareth, că „metoda istorico-critică rămâne, chiar în raport cu structura credinței creștine, indispensabilă” (I, 14-15) și că înțelegerea credinței creștine nu mai poate face abstracție de ea. El îi pretinde însă cercetării istorice să manifeste simț istoric. Joseph Ratzinger aduce în monografia sa trei obiecții precise la folosirea curentă a „metodei istorico-critice”: aceasta se orientează spre trecut, dar nu înțelege trecutul ca acel trecut, ci tinde să-l „actualizeze” implicit; ea explică faptele prin regularități, dar nu face față evenimentelor unice ale istoriei; ea nu poate da seama de „unitatea” Scripturilor. Soluția nu este părăsirea cercetării istorice, ci întregirea ei cu alte metode (I,16).
Joseph Ratzinger aplică atât „metoda istorico-critică”, cât și alte metode, complementându-le continuu. Procedând astfel, el dislocă, bunăoară, teza lui Bultmann, după care Evanghelia după Ioan ar fi gnostică, cu argumentul că la data scrierii acesteia nu fusese elaborată interpretarea gnostică a mântuirii (I, 262). Apoi, el suprimă distincția dintre „forme verbale” de exprimare scripturală și „forme substantive”, argumentând că această distincție nu era cunoscută evangheliștilor, fiind mult ulterioară, și că aserțiunile din Evanghelii sunt substantive și permit o interpretare „ontologică”. Altfel spus, aserțiunile pot fi luate caatare. Mai departe, Joseph Ratzinger demontează teza opoziției dintre primele trei evanghelii și Evanghelia după Ioan arătând că energicul prolog al acesteia nu spune altceva decât Predica de pe munte, iar Isus din primele evanghelii și Isus din a patra evanghelie sunt unul și același Isus istoric (I, 143). În sfârșit, autorul monografiei Jesus von Nazareth consideră, înăuntrul unei raportări fecunde la lunga tradiție de interpretare, că trebuie plecat nu de la fapte izolate, ci de la „întregul” acțiunii, viziunii și personalității lui Isus. „El trăiește în raport cu Dumnezeu, nu doar ca prieten, ci ca Fiu, el trăiește în cea mai intimă unitate cu Dumnezeu”(I,31). Numai astfel se poate capta unitatea manifestărilor sale.
După publicarea primului volum al întinsei sale monografii Jesus von Nazareth, Joseph Ratzinger a constatat cu satisfacție tendința contemporană de recuplare a cercetării istorice cu interpretarea teologică. El nu a ezitat să vorbească de „exegeză ca disciplină istorică și, în același timp, teologică” (II, 10) și a chemat la depășirea „hermeneuticii pozitiviste” a faptelor prin dezvoltarea „unei hermeneutici a credinței, care este adecvată textelor” (II, 11). Speranța sa este să fi făcut un pas înainte pe direcția cercetării „conduse de hermeneutica credinței, dar și de răspunderea în fața rațiunii istorice, care este conținută cu necesitate în această credință” (II,13). În fapt, cele două – hermeneutica credinței și cercetarea istorică – se condiționează reciproc. Pe de o parte, credința nu se poate dispensa de istoricitatea efectivă a evenimentelor esențiale, căci credința biblică se întemeiază pe istorie (II, 122). Pe de altă parte, rezultatele cercetării istorice sunt lovite inevitabil de probabilitate, iar credința ar deveni ceva ce s-ar revizui continuu, în funcție de stadiul cercetării istorice (II,123), dacă nu ar interveni o „asigurare (Vergewisserung)” a înseși cunoștinței istorice.
Joseph Ratzinger face tentativa istorică de a consolida din nou credința creștină pe fondul progreselor considerabile ale cercetării istorice. De această cercetare trebuie să se țină seama, înainte de orice. Căci „noi putem construi pe ceea ce Isus însuși a spus efectiv”(II, 123). Joseph Ratzinger arată, de altfel, că „interpretarea” textelor presupune doi pași: primul constă în „a întreba ceea ce au vrut să spună prin textul lor, la ora lor, autorii respectivi – componenta istorică a exegezei”, iar al doilea înseamnă „a întreba: este adevărat ceea ce se spune? mă privește? și dacă da, cum?” (III, 9). Al doilea pas este întrebarea privind „semnificația în prezent a ceea ce s-a petrecut în trecut”. „Cu aceasta – scrie Joseph Ratzinger – seriozitatea cercetării istorice nu este limitată, ci potențată” (III, 9).
Ce rezultă din aplicarea orientărilor amintite mai sus ale monografiei Jesus von Nazareth pentru dezlegarea diferitelor probleme ale jesusologiei? Joseph Ratzinger se mișcă, cu imensă cultură teologică, filosofică, științifică și istorică, printre interpretările majore ale istoriei, deschizând din nou interogațiile și formulând soluții proprii. Să considerăm câteva dintre probleme, dintr-o scriere foarte întinsă, și să-i observăm dezlegările.
Joseph Ratzinger ancorează înțelegerea lui Isus în prevestirile profeților, mai exact în viziunea lui Moise, din Deuteronom (18,15), și în „cuvântul Fiului”. “Dacă se lasă la o parte acest veritabil centru (Mitte), se trece alături de înfățișarea proprie lui Isus, care devine contradictorie și, în cele din urmă, de neânțeles” (I,31). Nu este vorba de vreo distanță între mesajul lui Isus, pe care von Harnack îl socotește venit de la Dumnezeu, și persoana Fiului, ci de „comunitatea Fiului cu Tatăl” (I,32). În alte cuvinte, cristologia și mesajul lui Isus fac corp comun, iar de acest fapt ne dăm seama dacă urmărim „unitatea interioară” (I,51) a drumului parcurs de Isus, de la botezul în apa Iordanului la crucificare și învierea sa. Joseph Ratzinger respinge eforturile de întregire a biografiei lui Isus cu tot felul de adăugiri din partea imaginației socio-istorice, propunând păstrarea înțelegerii la datele confirmate de surse, înainte de toate de Evanghelii (I.50).
Restituirea luptei cu ispitele autorul monografiei Jesus von Nazareth o face readucând în centrul atenției tema cristică a „împărăției lui Dumnezeu”: această împărăție nu este din lumea istoriei, iar „cine urmează voința lui Dumnezeu nu pierde ultimul suport. Acela știe că temeiul lumii este iubirea și că, de aceea, chiar și acolo unde nici un om nu-l mai poate ajuta sau nu vrea să-l ajute, el poate merge mai departe cu încredere în cel care îl iubește” (I, 67). Isus nu a pus evenimentele istoriei pe seama altcuiva decât a lui Dumnezeu. „Atunci când vorbește de împărăția lui Dumnezeu, Isus îl vestește simplu pe Dumnezeu, și într-adevăr, pe Dumnezeu ca Dumnezeu viu, care este în stare să acționeze concret în istorie, și chiar acționează concret, acum” (I,85). Cu tema „împărăției lui Dumnezeu” Isus a pus în valoare „dinamica lăuntrică a făgăduințelor iudaismului” timpului său (ca un „adevărat israelit”, cum se spune în Evanghelia după Ioan,1,47) și a pășit dincoace de cadrul acestuia. Predica de pe munte, în care Isus arată calea spre „împărăția lui Dumnezeu”, nu se lasă redusă, cum a crezut Nietzsche, la o „morală a resentimentului” câtă vreme se ia în seamă poziția hotărâtoare a „iubirii (Liebe)”. „Adevărata <morală> a creștinismului este iubirea. Iar aceasta stă, desigur, la opusul egoismului – ea este ieșirea din sine însuși, dar tocmai în acest mod omul ajunge la sine însuși” (I,130).
Iubirea în care Joseph Ratzinger găsește miezul mesajului lui Isus, aflat în comunitate cu Dumnezeu, este deschisă până la capăt spre universalitatea umană. „Isus l-a dus pe Dumnezeul lui Israel către popoarele lumii, astfel ca toate popoarele să se roage la el și să recunoască în Scripturile lui Israel cuvântul lui, cuvântul lui Dumnezeu cel viu”(I, 149). Acesta este „fructul operei lui Isus”. „El nu a rupt cu Tora, ci a pus în lumină întregul ei sens și a împlinit-o în întregime” (I,278). Nu avem, cu Isus, o Tora scrisă, dar avem „Tora vie” care este însuși Isus și înaintarea lui plină de semnificație și învățăminte dinspre botez spre crucificare și înviere. În Isus, viața, învățătura și indicarea căii mântuirii au fost unite.
Se știe că Isus nu s-a numit vreodată pe sine drept „mesia” și că a folosit doar două autodesemnări: „fiul omului” și „fiu”. În Evanghelia după Ioan, lui Isus i se atribuie vorbirea despre „Fiul lui Dumnezeu”. Pe crucea răstignirii s-a scris „regele iudeilor” – încă o probă a condamnării politice a lui Isus de către romani. Joseph Ratzinger caută să lămurească ce este de fapt Isus. Răspunsul său invocă, pe lângă cele două autodesemnări folosite de Isus, consemnarea discuției cu contemporanii, din Evanghelia după Ioan, în care Isus spune: “Dacă nu credeți că eu sunt, atunci veți muri în păcatele voastre” ( 8,24). „Am găsit – scrie autorul monografiei Jesus von Nazareth – trei cuvinte în care Isus închide și deschide misterul lui însuși : Fiul omului, Fiu, Eu sunt. Toate cele trei cuvinte indică adânca sa înrădăcinare în cuvântul lui Dumnezeu, în Biblia lui Israel, în Vechiul Testament. Dar abia în el aceste cuvinte își capătă sens deplin; pe el, să spunem așa, l-au așteptat” (I, 406). Pe acest temei stă formula lui Petru – „tu ești Cristos, fiul lui Dumnezeu cel viu” (Evanghelia după Matei, 16,16) – pe care creștinismul și-a însușit-o ca fundament.
Trădarea lui Isus de către Iuda Iscariotul – care a angajat controverse de a lungul istoriei – Joseph Ratzinger o abordează, pe baza evangheliilor, în trei coordonate. Prima este „cutremurarea” lui Isus la „Cina cea de taină”, când a anticipat că unul dintre discipoli îl va trăda. A doua este misterul în care ceea ce avea să se petreacă a fost învăluit de Isus însuși. „Cu ajutorul cuvintelor din Scriptură el indica soarta sa și o încadra, în același timp, în logica lui Dumnezeu, în logica istoriei sfinte” (II, 84). A treia este iubirea lui Iuda pentru Isus, voința pasageră de a-l proteja, regretul păcatului săvârșit și sfârșitul voluntar când nu a mai văzut vreo lumină pentru ieșirea din situație.
În ceea ce privește așa zisul „proces” al lui Isus, compus din prezentarea în fața Marelui Consiliu iudeu și transferul în mâinile lui Pilat din Pont, Joseph Ratzinger atrage atenția, la rândul său, că nu cunoaștem dreptul practicat de saduceeni și avem idee doar din surse de mai târziu despre practicile juridice din Sanhedrin, încât nu se poate vorbi cu siguranță (II, 199). Datele care ne stau la dispoziție atestă că Marele Consiliu condus de Caiafa l-a găsit vinovat pe Isus de „blasfemie” – pretenția că este „Fiul lui Dumnezeu” și „mesia” – dar, întrucât stabilirea oricărei pedepse era rezervată autorităților romane, cazul a fost transferat procuratorului. Acesta a convertit ușor un conflict religios într-unul politic, considerând că Isus, ca pretendent la rolul de „mesia”, pune în primejdie stabilitatea existentă (II, 207). Bultmann a avut dreptate când a observat neânțelegerea. Pilat și-a dat seama că Isus nu este de fapt un pericol pentru autorități și că disputa în jurul lui este, în fond, religioasă, dar, „în cele din urmă, la el, angoasa pentru carieră a fost mai puternică decât teama de puterile divine” (II, 220), pe care, măcar în calitate de sceptic, nu le excludea.
Ce a spus Isus pe crucea răstignirii și cum s-a văzut pe sine umilit cu desăvârșire rămâne unul dintre capitolele dificile, dar foarte importante ale jesusologiei. Sunt indicii că a spus: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!”, dar, așa cum relatează Matei și Marcu, după nouă ore de la răstignire, Isus a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”, reluând un cunoscut vers din Psalmi. S-a încheiat oare viața lui Isus în această resemnare? Întrebarea nu este nouă, dar astăzi teologii o pun mai acut. Răspunsul lui Joseph Ratzinger este că aici „nu este un strigăt de resemnare. Isus rostește în rugă marele psalm al suferindului Israel și preia astfel în sine întreaga suferință nu numai a Israelului, ci a tuturor oamenilor acestei lumi, care suferă ca urmare a ascunderii (Verborgenheit) lui Dumnezeu.... El se identifică cu suferindul Israel, cu oamenii care suferă în condițiile obscurizării lui Dumnezeu, el preia în sine strigătul lor, nevoia lor, întreaga lor neputință și le transformă, în același timp” (II,238). Pe de o parte, argumentează Joseph Ratzinger, strigătul într-o situație extremă este semnul siguranței că există un răspuns al lui Dumnezeu, pe de altă parte, psalmii au, cum se știe de multă vreme, un „subiect corporativ”, nu unul individual.
Joseph Ratzinger abordează cu aceeași cuprinzătoare informație istorică și clarviziune teologică problema mormântului gol și a învierii lui Isus. El aduce și aici o perspectivă nouă, alimentată de multiple argumente. „Pe de o parte – scrie el – Isus nu s-a întors în existența empirică de care ține legea morții, ci trăiește din nou în comunitate cu Dumnezeu, sustras pentru totdeauna morții. Pe de altă parte, este important că întâlnirile cu cel înviat sunt altceva decât episoade interioare sau experiențe mistice – ele sunt întâlniri reale cu cel viu, care are într-un mod nou trup și rămâne legat de trup” (II, 293). Sub acest aspect, conchide Joseph Ratzinger, se cer corectate chiar unele formulări din Scripturi.
Monografia Jesus von Nazareth se încheie oarecum neașteptat cu un volum, al treilea, consacrat „istoriilor copilăriei lui Isus”. În acest fel, Joseph Ratzinger a căutat să prindă în arcul temporal al cercetării sale toate izvoarele ce-l privesc pe tânărul venit din Galileea la Ierusalim, spre a vesti „împărăția lui Dumnezeu”. Evangheliile canonice sunt examinate cu perspicacitate în părțile ce consideră originea, copilăria și adolescența lui Isus. Întrebarea pe care Pilat din Pont i-a pus-o celui pe care avea să-l condamne la răstignire, „de unde vii?”, capătă, de asemenea, răspuns.
Joseph Ratzinger apelează din nou la istorie pentru a dezlega probleme teologice, printr-o abordare ce are două coordonate. Prima este luarea în seamă a structurii credinței creștine. „Isus nu s-a născut și nu a apărut în undeva-ul mitului. El aparține unui timp ce se poate data în mod exact și într-un spațiu geografic desemnat cu precizie. Universalul și concretul se ating unul pe altul. Prin el, logosul sensului creator al tuturor lucrurilor a intrat în lume” (III, 74). A doua constă în folosirea adecvată a istoricității. Precum în evanghelii, nu este vorba de a îmbrăca meditații în haina istoriilor, ci invers, de a relata cu acuratețe istorii ce pun în mișcare meditația. Ca exemplu, „Matei ne relatează o istorie reală, gândită și semnificată teologic, și ne ajută astfel să înțelegem mai adânc misterul lui Isus”(III,126).
O monografie neobișnuit de amplă, ce promovează o optică personală asupra componentelor unui subiect grandios, despre care s-a scris enorm și în dreptul căruia interogațiile sunt departe de a se închide, stârnește nu doar un interes foarte larg, ci și reacții, unele severe. Imediat după publicarea primului volum al cărții Jesus von Nazareth, teologi și sociologi de diferite afilieri au avut păreri opuse: pentru unii această monografie este explicitarea mai mult decât oportună a bazei credinței creștine, pentru alții, ea nu ar fi decât formularea apodictică a vederilor nu doar ale unui autor, ci ale unei autorități pontificale (vezi eclectica și pe alocuri superficiala carte „Jesus von Nazareth” kontrovers. Rückfragen an Joseph Ratzinger, Lit Verlag, Berlin, 2007). Eu cred că trebuie venit dincoace de discuția despre personalitatea eclesială, desigur neobișnuită, a lui Joseph Ratzinger, spre monografia sa.
Mai cred că efortul său de a arunca punți de legătură între cercetarea istorică și hermeneutica credinței este salutar. După cum articularea, din materiale istorice și sistematice, a unei abordări cuprinzătoare a lumii actuale în termenii specializărilor sale, teologia și filosofia, este binevenită. Nu cred, însă, că Joseph Ratzinger a spus ultimul cuvânt în cele două materii. Într-adevăr, cu toate că vrea să valorifice cercetarea istorică, folosirea acesteia este parcimonioasă și se oprește cronologic prea devreme, aproape întreaga argumentare istorică lăsând-o pe umerii evangheliilor. Acest fapt nu poate fi imputat nicidecum, așa cum unii încearcă, abordării concepute de Joseph Ratzinger, ci mai curând fatalelor limite umane ale realizării acesteia. Cu Jesus von Nazareth Joseph Ratzinger a dat o nouă monografie monumentală a originii creștinismului, care face bilanțul unei epoci și deschide o alta.
Sursa: www.andreimarga.eu
