DISTRIBUIE
În mod evident, Daniel Innerarity îşi ia argumentele pentru teza absorbţiei viitorului de către prezent din morala obiectivă, politicile publice şi abordările viitorului ce se cultivă astăzi.
Morala răspândită pe suprafaţa societăţii este o combinaţie de “instanteism” (“foloseşte clipa!”) şi “endism” (“acum este ocazia, poate ultima ocazie!”), încât indivizii luptă pentru a exploata ceea ce este, amputaţi de viitor, de conştiinţa a ceea ce poate fi. Politicile publice - sănătate, educaţie, mediu înconjurător, chiar construcţia bugetelor statelor - ignoră deliberat viitorul, poziţionându-se în dreptul gestiunii fără tulburări majore a ceea ce este. Daniel Innerarity insistă asupra expansiunii actuale a tehnicilor de anticipare a viitorului (“prognozele”).
Dacă în trecut viitorul era conceput radical, drept cu totul altul, prin proceduri oarecum romantice, mai curând “iraţionale”, astăzi proliferează tehnici de prognoză ştiinţifică, pe fondul denunţării “dublei forme de fatalitate: împotriva ideii după care viitorul este o realitate preexistentă şi împotriva ideii unui destin inexorabil asupra căruia noi nu avem nici o priză” (p. 61). Modernitatea este asociată viziunii viitorului deschis, construibil, ce poate fi anticipat cu oarecare probabilitate. Imaginea viitorului pe care o permit, însă, prognozele actuale, este mai curând populaţia de evenimente cu semnificaţii foarte diferite şi fundamental lovită de “nesiguranţă”. Astăzi, “viitorul apare ca mai nesigur ca oricând înainte” (p. 64). Deja prin înseşi procedurile de prognoză viitorul ne este mai inaccesibil ca înainte. “Cunoaşterea noastră a viitorului este invers proporţională cu progresul şi inovaţia” (p. 80). Ea este legată intim de generarea “opacităţii în privinţa viitorului, căci, aşa cum arată lucrurile astăzi, cu cât cunoaştem mai bine înlănţuirile cauzale ale evenimentelor, cu atât înţelegem mai puţin încotro duc acestea.
Strălucitul eseist spaniol profilează un conflict între cunoaşterea matematizată a evenimentelor, care este cea mai avansată formă a cunoaşterii moderne, şi cunoaşterea bazată pe “imaginaţie”, singura capabilă să străpungă perdeaua opacă ce se interpune între oameni şi viitorul lor. “Dificultatea de a dobândi o competenţă în relaţie cu viitorul este preţul pe care noi trebuie să-l plătim pentru înaintarea cunoaşterii şi creşterea socioeconomică” (p. 66), spune el. Cu astfel de conflict suntem aduşi însă cu picioarele pe pământ. Eu cred că Daniel Innerarity putea înainta, în legitima argumentare a indispensabilităţii asumării, prin proiecte, a viitorului, pentru a rezolva problemele prezentului, explorând nu atât conflictul amintit, cât cunoaşterea şi creşterea socioeconomică. Arătând, altfel spus, cum însăşi cunoaşterea amputată de asumarea viitorului se trădează pe sine şi cum însăşi creşterea socioeconomică se subminează singură, fiind privată de angajarea viitorului. În locul conflictului amintit, o perspectivă mai fecundă o oferă observaţia făcută de Hannah Arendt, în “The Human Condition” (1958), conform căreia fiinţele umane legate printr-un proiect concertat câştigă superioritate faţă de acelea care sunt lipsite de intenţie şi nu sunt legate prin vreo promisiune (p. 89), observaţie pe care el o citează. Am putea, aşadar, să arătăm, printr-o derivare în forma “dacă nu se proiectează viitorul în condiţiile prezentului, atunci prezentul însuşi nu poate fi normalizat”, că numai atunci problemele prezentului se pot rezolva, când se asumă proiecte ce angajează viitorul. Iar o astfel de derivare ţine de cunoaştere, chiar dacă presupune imaginaţie. Cunoaşterea şi imaginaţia nu stau una în faţa alteia în conflictul profilat în “Le futur et ses ennemis”, ci într-o legătură mai complicată, de presupunere reciprocă.
Daniel Innerarity reprezintă însă convingător, în succesiunea lui Hannah Arendt, Jürgen Habermas, Pierre Rosanvallon, tema nevoii unei “renovări a politicii”. Înţelegerii astăzi răspândită a politicii drept gestiune de treburi curente, amputată de proiecte de schimbare, acompaniată de “voturi negative” la adresa guvernărilor existente şi de un larg “absenţionism” la alegeri, el se vede nevoit să-i caute o alternativă. “Dacă nu există anticipare, acţiunea politică se reduce la a gestiona urgenţele când nu mai este nici o marjă de manevră. Cum spunea Talleyrand, «când este urgent, este deja prea târziu». Politica se abandonează la muddling through, ocaziile scurte comandă, iar soluţiile provizorii iau locul marilor proiecte de configurare, în aşa fel încât înseşi problemele sfârşesc prin a reapărea în agenda politică.
Politica îşi pierde atunci rolul său de actor ce configurează viitorul pentru a adopta statutul de jucător reactiv sau simplu reparator de stricăciuni” (pp. 86-87). “Renovarea politicii” înseamnă recuperarea - pe fondul creat de destrămarea “marilor naraţiuni” ale istoriei, care au dus politica în ispita utopiilor manipulative, dar şi de compromiterea, prin incapacitatea de a da soluţii durabile, a “politicii realiste” ce s-a instalat în locul “politicii utopice” - recuperarea, aşadar, a acelei înţelegeri a politicii care o leagă pe aceasta de prezent şi de viitor, deopotrivă. “Renovarea politicii trece printr-o reformulare a anticipării cognitive a viitorului şi a configurării sale, în contextul complexităţii actuale. Nu va fi viitor mai bun dacă nu parvenim la a ne face o imagine despre viitor. Când se doreşte să se modifice efectiv lumea, primul pas constă în a analiza corect prezentul, în aşa fel încât să se poată reprezenta diverse viitoruri posibile plecând de la cel care este dezirabil” (p. 87). Între utopica “planificare centralizatoare”, care s-a compromis, şi absenţa oricărei concertări din societăţile de astăzi, care s-a compromis, de asemenea, a rămas loc pentru o “autodeterminare democratică a societăţii”, care a devenit, de altfel, indispensabilă - o autodeterminare înăuntrul căreia “dezacordul” este recunoscut ca natural.
Dacă în trecut viitorul era conceput radical, drept cu totul altul, prin proceduri oarecum romantice, mai curând “iraţionale”, astăzi proliferează tehnici de prognoză ştiinţifică, pe fondul denunţării “dublei forme de fatalitate: împotriva ideii după care viitorul este o realitate preexistentă şi împotriva ideii unui destin inexorabil asupra căruia noi nu avem nici o priză” (p. 61). Modernitatea este asociată viziunii viitorului deschis, construibil, ce poate fi anticipat cu oarecare probabilitate. Imaginea viitorului pe care o permit, însă, prognozele actuale, este mai curând populaţia de evenimente cu semnificaţii foarte diferite şi fundamental lovită de “nesiguranţă”. Astăzi, “viitorul apare ca mai nesigur ca oricând înainte” (p. 64). Deja prin înseşi procedurile de prognoză viitorul ne este mai inaccesibil ca înainte. “Cunoaşterea noastră a viitorului este invers proporţională cu progresul şi inovaţia” (p. 80). Ea este legată intim de generarea “opacităţii în privinţa viitorului, căci, aşa cum arată lucrurile astăzi, cu cât cunoaştem mai bine înlănţuirile cauzale ale evenimentelor, cu atât înţelegem mai puţin încotro duc acestea.
Strălucitul eseist spaniol profilează un conflict între cunoaşterea matematizată a evenimentelor, care este cea mai avansată formă a cunoaşterii moderne, şi cunoaşterea bazată pe “imaginaţie”, singura capabilă să străpungă perdeaua opacă ce se interpune între oameni şi viitorul lor. “Dificultatea de a dobândi o competenţă în relaţie cu viitorul este preţul pe care noi trebuie să-l plătim pentru înaintarea cunoaşterii şi creşterea socioeconomică” (p. 66), spune el. Cu astfel de conflict suntem aduşi însă cu picioarele pe pământ. Eu cred că Daniel Innerarity putea înainta, în legitima argumentare a indispensabilităţii asumării, prin proiecte, a viitorului, pentru a rezolva problemele prezentului, explorând nu atât conflictul amintit, cât cunoaşterea şi creşterea socioeconomică. Arătând, altfel spus, cum însăşi cunoaşterea amputată de asumarea viitorului se trădează pe sine şi cum însăşi creşterea socioeconomică se subminează singură, fiind privată de angajarea viitorului. În locul conflictului amintit, o perspectivă mai fecundă o oferă observaţia făcută de Hannah Arendt, în “The Human Condition” (1958), conform căreia fiinţele umane legate printr-un proiect concertat câştigă superioritate faţă de acelea care sunt lipsite de intenţie şi nu sunt legate prin vreo promisiune (p. 89), observaţie pe care el o citează. Am putea, aşadar, să arătăm, printr-o derivare în forma “dacă nu se proiectează viitorul în condiţiile prezentului, atunci prezentul însuşi nu poate fi normalizat”, că numai atunci problemele prezentului se pot rezolva, când se asumă proiecte ce angajează viitorul. Iar o astfel de derivare ţine de cunoaştere, chiar dacă presupune imaginaţie. Cunoaşterea şi imaginaţia nu stau una în faţa alteia în conflictul profilat în “Le futur et ses ennemis”, ci într-o legătură mai complicată, de presupunere reciprocă.
Daniel Innerarity reprezintă însă convingător, în succesiunea lui Hannah Arendt, Jürgen Habermas, Pierre Rosanvallon, tema nevoii unei “renovări a politicii”. Înţelegerii astăzi răspândită a politicii drept gestiune de treburi curente, amputată de proiecte de schimbare, acompaniată de “voturi negative” la adresa guvernărilor existente şi de un larg “absenţionism” la alegeri, el se vede nevoit să-i caute o alternativă. “Dacă nu există anticipare, acţiunea politică se reduce la a gestiona urgenţele când nu mai este nici o marjă de manevră. Cum spunea Talleyrand, «când este urgent, este deja prea târziu». Politica se abandonează la muddling through, ocaziile scurte comandă, iar soluţiile provizorii iau locul marilor proiecte de configurare, în aşa fel încât înseşi problemele sfârşesc prin a reapărea în agenda politică.
Politica îşi pierde atunci rolul său de actor ce configurează viitorul pentru a adopta statutul de jucător reactiv sau simplu reparator de stricăciuni” (pp. 86-87). “Renovarea politicii” înseamnă recuperarea - pe fondul creat de destrămarea “marilor naraţiuni” ale istoriei, care au dus politica în ispita utopiilor manipulative, dar şi de compromiterea, prin incapacitatea de a da soluţii durabile, a “politicii realiste” ce s-a instalat în locul “politicii utopice” - recuperarea, aşadar, a acelei înţelegeri a politicii care o leagă pe aceasta de prezent şi de viitor, deopotrivă. “Renovarea politicii trece printr-o reformulare a anticipării cognitive a viitorului şi a configurării sale, în contextul complexităţii actuale. Nu va fi viitor mai bun dacă nu parvenim la a ne face o imagine despre viitor. Când se doreşte să se modifice efectiv lumea, primul pas constă în a analiza corect prezentul, în aşa fel încât să se poată reprezenta diverse viitoruri posibile plecând de la cel care este dezirabil” (p. 87). Între utopica “planificare centralizatoare”, care s-a compromis, şi absenţa oricărei concertări din societăţile de astăzi, care s-a compromis, de asemenea, a rămas loc pentru o “autodeterminare democratică a societăţii”, care a devenit, de altfel, indispensabilă - o autodeterminare înăuntrul căreia “dezacordul” este recunoscut ca natural.
DISTRIBUIE
Comenteaza
