Indiferenţa, mai rea decât ura...

“Opusul dragostei nu e ura, ci indiferenţa” - Elie Wiesel
M-am gândit că e mult mai uşor să ne imaginăm ce se petrece cu noi plecând de la extraordinara şi profunda zicere a laureatului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, care ne spune că a fi indiferent faţă de cineva este mai rău decât dacă l-ai urî.

Câtă dreptate are... Dacă ne aplecăm mai întâi asupra destinului unui om, vedem că, dacă acesta a avut încredere într-un semen al său, semen care poate a reprezentat pentru el mai mult decât propria persoană, iar acesta i-a înşelat la un moment dat încrederea, sentimentele, visele, ruinându-i cele mai extraordinare, pozitive şi frumoase planuri - planuri şi vise care nu erau posibile fără încrederea în ceea ce reprezintă acest om prin el însuşi şi prin ceea ce poate el genera în celălalt.

Un om, la fel ca un popor, alege, la un moment dat, decisiv. Sunt momente, atât în viaţa unui om, cât şi în aceea a unui popor, când alegerile sunt definitive. Un popor, ca şi un simplu om, alege, poate într-un moment de cumpănă al existenţei sale, un om care să-i proiecteze un viitor; un om în mâinile căruia îşi pune viaţa cu maxima încredere pe care şi-a construit-o, cu ochii închişi, sigur că la nivelul acesta, atât de important, nu se poate înşela. Că totul va merge bine, aşa cum şi-au imaginat: atât omul, cât şi poporul, cu ochii închişi, în aşteptarea binelui. Iar aici, fiecare, om sau popor, se gândeşte, cu siguranţă, la propria fericire, mai mică sau mai mare, mai interiorizată sau mai vizibilă. Aşa cum fiecare şi-o poate şi este în stare să şi-o construiască mental.
Numai că şi nouă, oamenilor, luaţi în parte, cât şi poporului ne scapă, în entuziasmul în care simţim că “ne putem da pe mâna cuiva”, fără rest, fără să-i punem la îndoială calităţile, puterea, buna intenţie, tocmai acea putinţă a unui om, de a fi, la un moment dat, INDIFERENT. Nu trebuie neapărat să ne urască. Ci doar să aibă capacitatea de a deveni indiferent. Care, aşa cum spunea Wiesel, este mult mai rău decât să urăşti. Mai mult de cinci milioane de oameni au avut încredere că dl Băsescu îi iubeşte pe români. Că va face tot ce poate ca ei “să trăiască bine”. Că va lăsa presa liberă, că va respecta Principiul separaţiei puterilor în stat. Că va respecta parlamentul şi constituţia.

După şase ani de mandat al actualului preşedinte vedem că nici una dintre cele amintite mai sus nu s-a dovedit a fi un real scop pentru acesta. Mai mult, nerespectând nici pe departe angajamentele luate acum şase ani în faţa ţării, d-sa ne-a demonstrat, celor care nu l-am votat, că am avut dreptate, iar celor care au făcut tot ce le-a stat în putere ca să devină preşedinte că, de fapt, imediat ce alegerile au fost câştigate, preşedintele a intrat în starea de indiferenţă, chiar şi faţă de aceia care l-au iubit cu tot sufletul. Indiferenţa, orice am spune, e mai grea şi mai tristă decât ura. Ura înseamnă, totuşi, existenţa unui sentiment, al unui produs subtil şi inefabil, ori indiferenţa este ceva abominabil, care atacă precum un infarct. Pur şi simplu, nu-ţi explici cum un om în care ţi-ai pus toate speranţele poate fi indiferent faţă de ce se va întâmpla cu viaţa ta. Îl priveşti şi ţi se pare un scenariu ireal. Îi eşti cu adevărat indiferent. El poate trăi şi fără să ştie ce se întâmplă cu tine. El poate să meargă mai departe, sărind peste cadavrul tău, el poate, depărtându-se la doar câţiva metri, să râdă zgomotos, să-şi continue propria fericire, pe care POATE să şi-o construiască imediat ce nu mai contezi pentru el. Fiindcă el poate.

N-am nici o îndoială că dl Băsescu poate fi fericit şi dacă 10 oameni se sinucid azi, 10 mâine şi aşa mai departe. Mă întreb cum se pot suplimenta azi cu 3.000 posturile blocate, incredibil, în sănătate. Acum, când şase sugari au ars ca nişte torţe tocmai din cauza blocării acestor posturi de asistente medicale. Nu cred că politicienii care ne conduc şi, în general, oamenii, ne urăsc. Pentru că nu poţi să urăşti decât dacă ai capacitatea să şi iubeşti profund. Ori, din câte ştiu eu, această capacitate se pierde, din păcate, într-o precaritate şi superficialitate înfiorătoare. Trebuie, oricât ne-ar durea această constatare, că destinele noastre sunt distruse de oameni cărora pur şi simplu le suntem sau le devenim indiferenţi. Şi atunci, se pare că vina este în exclusivitate a noastră, a celor care mai avem naivitatea să credem în anumiţi oameni. Să mizăm cu toata fiinţa şi încrederea noastră în ceea ce ne spun ei că sunt. Pe care îi încărcăm cu calităţi, valori sau talente în care nici ei nu mai cred uneori. Asta e, oricât de naiv am fost şi sunt încă (şi parcă mă simt mai bine aşa, doar la gândul că n-aş putea NICIODATĂ să fiu indiferent!), sunt conştient că “răniţii zilei”, pe plan personal, ca indivizi care îşi mai propun să poată crede în oameni, fie ei şi puţini, îşi pierd destinele tocmai fiindcă într-o zi au crezut. Că într-o zi au avut naivitatea să-şi pună viaţa în alte mâini. De ce? “Fiindcă aşa merg lucrurile”, ar fi spus, cinic, Kurt Vonnegut jr.

Ne dezamăgesc şi puţinii oameni pe care am ajuns să-i credem în micile noastre vieţi, ne dezamăgesc cumplit şi politicienii în care ne punem “marile” noastre nădejdi umile, de a trăi mai bine. Pentru că nu putem trăi fără să avem încredere. Pentru că în adâncul sufletelor nobile există o lacrimă de cristal, încrederea; încrederea care ni s-a dat tocmai ca să găsim în viaţa asta atât de mică un “celălalt” căreia să i-o încredinţăm. Dar, de cele mai multe ori, celălalt, omul de lângă tine, sau politicianul din fruntea ţării, te aruncă la gunoi. Nu pentru că te-ar urî. Fiindcă, nu-i aşa, îşi poate aduce aminte cu plăcere de momentele când lucrurile se întâmplau frumos între voi, îi face chiar plăcere! Îşi va aduce aminte, va privi fotografiile: “a fost frumos”- va spune...Ţi-a promis marea cu sarea, tu l-ai crezut şi l-ai ales. Pentru tine sau pentru a conduce ţara. El nu te va înţelege niciodată. Amintirile lui, în care apari şi tu, ca o stafie a trecutului, vor fi întotdeauna frumoase. “Dar oare el, fericitul dintotdeauna, cum va putea trăi, mai departe, cu asta?”, te întrebi, şi pe bună dreptate. Răspunsul e simplu.

El poate! El a depăşit momentul repede, fără să sufere, fără să-i pese prea mult. Poporul, omul? Nu-i mai pasă. El râde, se duce să danseze la Cireşica. Ce contează că poporul se află într-o moarte formală şi că nu-i mai trebuie decât un certificat de deces, aşa cum li se eliberează celor disperaţi care se sinucid, câte 10 pe zi, conform statisticilor? Să fie, atunci, acest tip de om fericit! Să meargă înainte, să sară peste dezastrul pe care l-a provocat în viaţa celor ce au crezut în el. Să sară peste cadavrele lor aşa cum sare peste o groapă, să-şi vadă de propria soartă. Iar noi trebuie să le mulţumim tuturor acelor oameni care ne-au dezamăgit. Să le mulţumim că în amintirile lor o să rămânem întotdeauna frumoşi şi veseli, exact ca atunci când credeam în ce ne spuneau ei. Să le mulţumim că nu ne urăsc. Să le mulţumim că le suntem, iată, indiferenţi!