Încotro se îndreaptă democraţia în condiţiile enormei diversificări de situaţii în care se încearcă aplicarea ei? Mai rămâne demos-ul, în acelaşi timp, şi kratos? Cum satisfacem urgenţele de acţiune păstrând cel puţin consultarea - formarea democratică a voinţei fiind deocamdată tot mai anevoie de atins? Care sunt reperele deciziilor într-o lume aflată în schimbare, de la prevalenţa recunoaşterii celuilalt la întâietatea acordată eficienţei şi, înapoi, la satisfacerea cerinţei de informare a celor conduşi? Noi întrebări intră de acum pe agenda zilei.
În zilele noastre se exercită presiuni pentru trecerea de la „guvernare" (conducere „de sus", reprezentativă şi democratică în lumea modernă), la „guvernanţă" (autodeterminare în condiţiile competiţiei) în conducerea entităţilor diferenţiate. O întreagă viziune despre societate s-a articulat între timp şi aspiră să ne convingă acum că exprimă realitatea, încât nu am avea alternativă. Recursul la guvernanţă face corp comun cu proclamarea competitivităţii drept scop, considerarea pieţei ca singur regulator al activităţilor, a echilibrului bugetar ca indicator de dezvoltare, privilegierea criteriilor cantitative de evaluare, prevalenţa managerilor şi personalizarea deciziilor, reducerea reformelor la restructurări, sporirea rolului executivului, diminuarea importanţei parlamentului şi declinul instanţelor deliberative, desconsiderarea prestaţiei sociale a statului şi alte piese. În societăţile în care se trăieşte astăzi, se petrece, în orice caz, o schimbare cu consecinţe mult mai profunde decât se acceptă în mod curent. Întrebările deja menţionate sunt suplimentate de numeroase interogaţii derivate, care, toate, cer răspuns.
Nu rezultă nicidecum din aceste aserţiuni că ceea ce numim în mod obişnuit „guvernarea reprezentativă" sau „guvernarea democratică" sunt imune la maladii şi erori. În fapt, ne aflăm după derapaje (democraţia este folosită uneori pentru a instaura, în forme blânde sau agresive, autoritarismul, birocraţia înfrânge adesea voinţa cetăţenească, meritocraţia îşi face loc anevoie chiar în democraţie, cei care guvernează folosesc mijloacele ce le stau la dispoziţie nu doar pentru a-i conduce pe ceilalţi, ci şi pentru a-i supune durabil, etc.), care fac mai avenită ca oricând tema tranziţiei de la „democraţia redusă la un simplu mecanism de selectare periodică a liderilor", la „democraţie ca formă de viaţă". Numai sub condiţia acestei tranziţii, „guvernarea democratică" şi realitatea vieţii cetăţeneşti intră în convergenţă. Cum să-i să-i conciliem pe conduşi şi pe cei ale căror opinii contează în decizii este o altă întrebare ce se acutizează în timpul nostru.
În acest context şi sub imperiul întrebărilor amintite, abordez în volumul de faţă relaţia dintre „guvernanţă" şi „guvernare". Lămuresc mai întâi ceea ce este, la propriu, adică dincolo de frecventele folosiri improvizate şi confuze, guvernanţa, cu ajutorul unor aplicaţii în educaţie, în amenajarea teritoriului, în justiţie, în cercetarea ştiinţifică. Aceasta, în cadrul istoriei recente a democraţiei reprezentative, care a înregistrat un succes istoric în jurul lui 1989, dar este acum provocată de noi evoluţii, dinăuntrul şi dinafara ei. Apoi argumentez teza nevoii complementării guvernanţei de către guvernare până la nivelul tematizării, indusă de subiectul însuşi, a limitelor marketizării şi a conceperii omului. În sfârşit, arăt că a devenit indispensabilă, în succesiunea îmbrăţişării necritice a guvernanţei din societăţile de azi, restaurarea sensului originar al instituţiilor, dacă este ca oamenii să-şi facă istoria nu numai cu voinţă, ci şi cu conştiinţă. Închei indicând tendinţe de complementare efectivă a guvernanţei cu guvernarea. De fiecare dată, abordării teoretice îi adaug aplicaţii, mai cu seamă pe terenul experienţei din România, care lasă să se observe uşor consecinţele neînţelegerii acelei relaţii şi ne permite să facem intuitive corelaţiile conceptuale.
Atunci când tematizăm lumea actuală, suntem purtaţi de însăşi căutarea răspunsului dincolo de situaţia tehnologiei, a economiei, a instituţiilor, spre chestionarea orientărilor culturale. Antropologia culturală, luată în înţeles propriu, oferă tot mai mult răspunsul. De aceea, la rândul meu, duc cercetarea guvernanţei până la a sesiza premise şi consecinţe culturale. Demersul devine astfel, pe nesimţite şi inevitabil, filosofic. Sunt de părere că filosofia rămâne credincioasă marii ei tradiţii - ce exaltă şi astăzi imaginaţia atunci cînd discutăm despre Aristotel, Hegel, Husserl, Dewey, Habermas - examinând ceea ce se petrece în jur, în varii domenii ale vieţii, spre a face inteligibilă realitatea, şi opunînd fragmentarismului, ce domină viaţa oamenilor în modernitatea târzie, interogaţii ce rezultă din perspectiva întregului.
(Prefaţă la volumul Andrei Marga, Guvernanţă şi guvernare. Un viraj al democraţiei? Editura Compania, Bucureşti, 2013, 250 p.)
