Între Sena şi Carpaţi: mizele unui Parteneriat strategic (I)

Rareori a avut şansa România ca în decursul unei jumătăţi de an să poată aniversa parteneriate strategice încheiate cu două puteri globale, Statele Unite respectiv Franţa. Vremuri noi, cu sentiment de satisfacţie, oportunităţi şi expectativă.

Printr-un turneu central-european efectuat rapid, Emmanuel Macron dădea semnalul unei reangajări franceze în regiune, cu mize privind atât politica internă franceză cât şi construcţia europeană, indisolubil legate. Fraza-buzz pentru presa internaţională a fost exprimată la Bucureşti: "Franţa nu este o ţară reformabilă (...) dar este o ţară dornică să se transforme în profunzime". Ceea ce e perfect, mi-am spus, pentru că România are la rândul ei câteva propuneri de adresat. Sau ar trebui să aibă.

(I) De la un dialog ezitant...

"Transformare". Pronunţată la Bucureşti, calculat sau circumstanţial inspirat, această inflexiune semantică a devenit cheia preşedinţiei Macron după preludiul din mai-iulie, energic, dar nebulos. Transformarea Franţei şi a Europei fiind legate în proiectul macronian, Elysée-ul înainta câteva idei de bază pentru reformarea Uniunii, pe 29 august în timpul Săptămânii Ambasadorilor.

Prudentă în a angaja Germania pe calea mutualizărilor bugetare, Angela Merkel rămâne totuşi favorabilă ideilor franceze în suficientă măsură pentru a credibiliza proiectul reformator şi a-l susţine. Am vorbi atunci de o Europă refondată, cu format multiplu, dinamizată de o avangardă a statelor care doresc să înainteze în convergenţa economică, monetară şi a politicilor fiscale şi sociale, cu ambiţii noi asumate în domenii sensibile ca şi energia sau climatul.

Pentru Bucureşti, întrebarea care trebuie pusă este: ce rol şi ce poziţie poate obţine România în noua ordine europeană, valorificând Parteneriatul strategic reînnoit cu Franţa? Spre deosebire de ultimele trei preşedinţii (Chirac, Sarkozy, Hollande), Emmanuel Macron caută parteneri în Europa central-răsăriteană, conştient de absenţa de aliaţi ai Parisului, ea însăşi consecinţă a unei diplomaţii difuze în ultimii 20 de ani. Relaţia cu România "este o relaţie importantă, care trebuie dezvoltată pentru ca aceasta să devină una de viitor"; "pe o serie de subiecte comune să putem [trece] dincolo de neînţelegerile care s-au instalat uneori." Binevenită recunoaştere.

Relaţiile franco-române se înscriu într-un circuit care comportă un anumit paradox. După 1989 ele nu au mai atins niciodată gradul de apropiere şi coordonare avut în anii 1916-1939, într-o Europă care avea - fireşte - alte configurări. Retorica dintre Carpaţi şi Sena este generoasă în recunoaştere mutuală, dar trebuie admis că relaţiile dintre cele două părţi nu au fost armonice decât arareori, Parisul şi Bucureştiul sacrificându-le intereselor politice pe termen scurt, cu miză electorală.

Momentele de sincopă, de opoziţie cu fraze prost inspirate (Chirac 2003, Valls 2013), renunţările şi retropedalajul au fost frecvente. Când interesele au coincis (cum ar fi în preluărea de către România a portofoliului agricultură în Comisia Europeană cu susţinere franceză), solidaritatea s-a manifestat, însă clarificările ulterioare nu au fost niciodată suficient de convingătoare pentru a permite o alianţă fermă, nici construcţiei reale a unui Parteneriat în care România şi Franţa să se privească cu încredere.

Nu suntem singurii care s-au confruntat cu incongruenţele franceze. Polonia - altă naţiune tradiţional francofilă - se găseşte într-o poziţie identică. Din perspectivă europeană, relaţiile franco-române nu au avut niciodată potenţialul folosit la maximum.

Geopolitica ne-a imprimat destine aparte, trăim la capete opuse ale unui continent complex şi multiplu, avem de gestionat o istorie, constrângeri şi priorităţi care ne imprimă opţiuni esenţialmente diferite. Maturitatea relaţiei franco-române va fi dovedită doar în măsura în care cele două naţiuni vor înţelege să-şi combine complementar interesele atunci când ele nu coincid, şi să negocieze pe marginea diferendelor în loc să le tranforme în blocaje oneroase.

Imaginea Franţei e mai puţin inspiratoare pentru românii de azi. Societatea actuală are o orientare anglo-saxonă viguroasă, explicată - dincolo de globalizare - şi prin atitudinea pasivă a Franţei, întinsă pe două decenii, în Europa central-răsăriteană. Întreaga renaştere post-comunistă a regiunii s-a făcut în termenii unei economii de piaţă conturată anglo-american, cu o societate civilă care şi-a găsit exemple formatoare în aceleaşi medii, susţinută deschis de aceştia prin activism şi colaborare.

Nu e de mirare că elita noastră se direcţionează către SUA, Canada, Anglia şi Germania, nu înspre Franţa (unde avem doar 4.000 din cei 310.000 studenţi străini, adică 1.29%. Cifrele sunt şi mai dramatice în cazul valorificării româneşti pe termen lung a limbii franceze: din 1.500.000 elevi care studiază franceza la gimnaziu şi liceu, doar 4.000 ajung să o valorifice la nivel universitar, adică 0,3%).

Răspunsul se găseşte în trecut. Acolo unde, în anii 90, SUA, Anglia şi Germania creşteau bugetele în cooperarea interguvernamentală cu România, inclusiv pe politici cultural-lingvistice, Franţa îl reducea la jumătate, sub- sau nefinanţând însăşi ONG-uri francofone; acolo unde aceiaşi americani, germani şi britanici identificau parteneri în societatea civilă, mult mai dinamică, creativă şi deschisă, Franţa alegea să menţină (în virtutea unui model etatist care îi e propriu) un cadru de lucru cu instituţiile de Stat, niciodată eficiente, prea puţin productive, cultural sterile.

Pe de altă parte, românii de azi sunt conştienţi de clişeele mediatice depreciative care-i vizează în Franţa: presa noastră le relatează cu aceeaşi aviditate cu care mass-media franceză le promovează. Minoritatea rroma sau puştani cu mâna agilă definesc românitatea. E de înţeles iritarea franceză, dar o înţeleg la fel de bine pe cea românească, a cărei demnitate a fost deja mult încercată de umilirile şi abuzurile comunismului.

Cultivate tenace deşi nuizibile, clişeele au devenit normă pentru imaginarul francez. Deci da, avem o problemă care trebuie rezolvată. Emmanuel Macron e conştient, afirmând de altfel că îşi doreşte ca limba franceză să revină în România la nivelul de cunoaştere anterior. Pentru aceasta va trebui mult mai mult decât o declaraţie prezidenţială: Franţa va trebui să ştie să seducă, iar românii să înţeleagă ca după Brexit mizele politice (şi lingvistice) din Europa se schimbă şi ele.

Franţa este cea mai mare investiţie intelectuală a României. Timp de un secol jumătate între 1790-1940, şase generaţii din elita noastră politică şi intelectuală au studiat în Franţa, apropriindu-şi un stil, o gândire critică, un spirit de observaţie, regăsindu-şi propriile valenţe, căutând să asimileze pentru a reproduce şi a construi, pe Carpaţi şi Dunăre, o civilizaţie care să reflecte natura occidentală a latinităţii răsăritene. Fastuoasă ambiţie.

Mai mult decât un elogiu indirect, imitaţia francofilă constituia o regăsire de sine, o reajustare a bazelor civilizaţionale pe le alesesem ca naţiune. Asiduitatea - incomparabilă în Europa - cu care românii au frecventat intelectul francez nu înseamnă doar o fascinaţie, ci redescoperirea unei inspiratoare înrudiri, un stimul interior promiţător.

De la doctrine, filosofie, curente literare, istoriografice şi transformări lingvistice, de la inginerie la medicină şi diplomaţie sau statalitate, întreaga modernitate românească e reglată în cheie franceză, indiferent de câtă anglicitate sau americanitate (fireşti şi ele) vor absorbi noile generaţii.

Am oferit înapoi suficient de mult încât să fim, prin excepţionala densitate de nume şi domenii, cei mai mari contributori străini la cultura franceză în prima jumătate a secolului XX: scriitoare care au ştiut să captiveze societatea internaţională şi intelectul parizian, mecenaţi, compozitori şi muzicieni, actori, pictori, sculptori, colecţionari de artă, medici, aviatori şi tehnicieni ai zborului, ai automobilului, matematicieni, gânditori, filosofi, oameni de presă, universitari.

Lista e lungă, impresionantă şi, de altfel, surprinzătoare prin diversitate. Franţa este astfel şi o investiţie de talent românesc. Nu am avut acest raport intelectual fecund cu nicio altă cultură europeană - şi nicio alta nu a fost un vector mai proeminent, la nivel universal, a ceea ce a însemnat intelect, gust şi estetică românească.

(sfârşitul părţii I)

Radu Albu-Comănescu este lector la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, doctor în istorie. Specializat în instituţii şi guvernanţă, cofondator al Cluj Business Forum.