Populismul, urcarea la decizie a diletanților, condiționarea votului, manipularea cetățenilor, anihilarea dezbaterii publice țin de patologia ei. O reflecție asupra acesteia este mereu utilă, căci multe derapaje din societate s-ar preveni dacă asemenea maladii nu ar exista.
Experiențele democrației sunt felurite. S-au încercat formule multiple – „democrație moderată”, „democrație radicală”, „democrație federalistă”, „democrație reprezentativă”, „democrație plebiscitară”, „democrație marketizată”, „democrație pluralistă”, „democrație socială”, „democrație directă”, „democrație participativă”. Dincoace de succese și eșecuri, putem spune însă că nucleul democrației rămâne alegerea liberă de către cetățeni a reprezentanților.
Ne aflăm în prezent după noi „valuri ale democratizării” postbelice. Democrația s-a extins, cum se știe, la Germania și Italia, la Peninsula Iberică și Grecia, apoi la Europa Centrală și Răsăriteană și înaintează spre Răsărit. Putem trage astfel concluzii mai ferme cu privire la ceea ce a rezultat.
Din alegeri libere ies, cum se poate ușor sesiza pe harta Europei de azi, lucruri diferite, în funcție de cultura civică a comunităților. În unele țări a ieșit un „pluralism confuz (feckless pluralism)” ce nu duce nicăieri: se proclamă libertăți politice, alegeri libere, din care rezultă doar alternanța la putere a elitelor corupte, public desprins de politică, stat slab, reforme modeste. În alte țări a ieșit alternativa, tot plină de cusurui, la acest pluralism, anume împiedicarea jocului variantelor de guvernare sub un lider sau partid puternic, ce lasă ceva spațiu opoziției, devenită în fapt decorativă.
Așa stând lucrurile, se pune întrebarea dacă nu ar fi mai bine să privim situația altfel decât se face în mod curent. Adică, să trecem de la măsurarea distanței de autoritarism, pe care fiece democrație o realizează, la întrebarea: cum este împărțită puterea politică în acea democrație. Deja Thomas Carothers (The End of the Transition Paradigm, Journal of Democracy, 1/2002) a atras atenția asupra nevoii schimbării opticii. În orice caz, întrebarea privind împărțirea puterii politice duce democrația înainte mult mai mult decât vetusta constatare: „am ajuns în democrație, căci putem vorbi liber”.
Schimbând optica nu atenuăm deloc diferența dintre democrație și autoritarism. Ne vine în ajutor, oricum, așa numita „definiție minimală” a democrației (pe care o datorăm lui Norberto Bobbio, Il futuro della democrazia, Einaudi, Torino, 1995), care apelează la cinci criterii operaționale – prezența de proceduri de decizie, un număr mare de cetățeni care iau deciziile, regula majorității, existența de alternative reale, drepturi fundamentale pentru cetățeni – pentru a spune când avem de a face cu o democrație. Este democrație numai acolo unde aceste criterii sunt satisfăcute.
Dar definiția voit minimală nu putea cuprinde totul. A rămas în afară dezbaterea publică. De aceea, Habermas (în impunătoarea Faktizität und Geltung. Beiträge zur Diskurstheorie des Rechtes und der Rechtstaates, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1993) și-a asumat să o întregească, condus de o intuiție salutară. Anume, aceea că democrația înseamnă decizie care nu este personală, ci este luată de mai mulți, direct sau prin reprezentanți legitimi, aplicând proceduri. Nu este posibilă o decizie democratică fără ca cei care participă la decizie să poarte dezbaterea și să decidă în urma schimbului de argumente. Nu orice dezbatere este democratică, dar orice democrație presupune dezbaterea publică. Să ne oprim asupra acestui fapt.
Este de observat de la început că dezbaterea este altceva decât simpla informare. Faptul că reprezentanții spun ceva despre ceea ce fac este doar informare. Șueta televizată, declarații electorale, conferințele de presă nu sunt propriu-zis dezbatere, chiar dacă sunt publice.
Dezbaterea publică nu este nici un mănunchi de monologuri, în care fiecare participant rămâne cu ceea ce a intrat – argumente, teze, decizii. Dialogul extins, mai exact polilogul, este începutul dezbaterii publice. Desigur, aceasta pretinde mai mult sub aspectul formulării temelor, competențelor vorbitorilor, atitudinii unuia față de altul, simetriei rolurilor.
Cu riscul de a părea livrești în ochii celor care își închipuie că ajungem la realitate fără asumții teoretice, să mai observăm că putem înțelege astăzi mai bine dezbaterea publică cu ajutorul unei abordări devenite între timp bun cultural comun – „pragmatica universală”. Este vorba de acea abordare a comunicării în societate (încununată internațional cu unul din cele mai mari premii ale Japoniei pentru științe!) care a absorbit trei importante achiziții ale științelor sociale din deceniile recente – teoria actelor de vorbire, teoria jocurilor de limbaj și teoria statusurilor și rolurilor sociale – și s-a plasat în optica gândirii critice. Nu avem în fapt democrație acolo unde nu ajungem la argumentare în spațiul public. Este vorba de acea argumentare în care nici o temă relevantă pentru soarta tuturor nu este sustrasă dezbaterii, în care rolurile de întrebător și respondent revin oricând fiecărui cetățean, iar inteligibilitatea exprimării, veracitatea vorbitorului, adevărul susținerilor și justețea interacțiunii persoanelor pot fi interogate.
Cum stăm, însă, cu dezbaterea publică nu doar în teorie, ci și în realitatea însăși? Carl Schmitt (cu Zur geistesgeschichtlichen Lage des heutigen Parlamentarismus, 1923) rămâne un avertisment: când democrația nu ia dezbaterea publică în serios, decizionismul (ideologia după care funcția persoanei conferă legalitate și, în același timp, legitimitate unei decizii!) este la ușă și o lichidează.
Dezbaterea publică este încă afectată chiar și în democrațiile existente. În democrațiile tradiționale, afectarea a venit din trei direcții: ascensiunea specialiștilor la decizii, care a redus vocea demos-ului, „societatea mediatică”, care a adus nu numai salutare posibilități de informare, ci și șanse sporite de manipulare, tendința administrațiilor de a reduce democrația la simplă consultare, care a convertit cetățenii în receptori de mesaje.
În democrațiile Europei Centrale și Răsăritene de după 1989, dezbaterea publică este afectată din toate aceste direcții și, suplimentar, de absența unei culturi a dezbaterii, care s-a prelungit în condițiile neoliberalismului ce domină scena. Acesta este luat nu numai ca ceea ce a fost de fapt – un mijloc al demantelării „socialismului răsăritean”, ci și ca ideologie a articulării democrației.
Cum stăm însă cu dezbaterea publică la noi? Astăzi, aproape oricine reclamă mediocritatea ei. Parlamentarii lucizi acuză transformarea lor în simpli votanți ai măsurilor venite din altă parte. Membrii guvernului se plâng că sunt puși adesea în fața unor decizii deja luate. Întreprinzătorii sunt oripilați de mulțimea ordonanțelor de urgență. Mulți cetățeni au sentimentul că democrația în funcțiune este oligarhică. Jurnaliștii profesionalizați sunt conștienți că presa ar trebui să fie altceva decât o afacere. Până și scriitorii, care au întreținut dezbaterea publică, atâta câtă a fost, chiar în deceniile „socialismului răsăritean”, deplâng azi condiționarea opiniei în propria organizație. Vedem bine în jur că puține televiziuni sau ziare lasă loc dezbaterii ideilor, că recenziile au devenit complezențe sau atacuri, că istoria se scrie din nou liric și festivist, că seminariile sunt verificări ale adeziunii la texte sustrase dezbaterii și că tocmai critica științifică și opinia civică tac.
Lacunele dezbaterii publice vin în situația noastră, desigur, din tendințe dinăuntrul democrațiilor luate ca reper. Ele vin și din cultura sumară a dezbaterii publice, pe care am moștenit-o. În treacăt fie spus, dezbaterea publică nu a avut susținerea multor intelectuali importanți. Putem privi sub aspect istoric și constata, de exemplu, că D.D.Roșca a vorbit de „etica spiritului critic”, dar a aplicat-o mai mult discuției dintre intelectuali. Rădulescu-Motru, Mircea Florian, P.P.Negulescu aveau în orizont interesul public, dar au tratat prea puțin articularea lui argumentativă. Constantin Noica socotea că cei talentați se cuvine să facă direct metafizică. Unii romancieri au sesizat cu forța literaturii problema, dar nu era obligația lor să dea și teoria. Scurt spus, este nevoie nu doar de o viziune favorabilă dezbaterii publice ca mediu al formării interesului public, ci și de lămurirea poziției dezbaterii publice într-o democrație ce nu rămâne perpetuu în tranziție. Democrația nu se instalează cu porția, ci cu măsuri perspicace.
Lacunele dezbaterii publice vin, însă, la noi și din alte surse. Este vorba de condiții culturale care se cer ele însele schimbate. Domină încă, de pildă, o tradiție de egoism încurajat de condițiile precare ale vieții, care face ca fiecare să aibă încredere mai mult în descurcarea personală. Actele de generozitate sunt rare, iar disponibilitatea de a lega opinia proprie cu opinia rivală, de a le cântări și, eventual, de a le pune de acord este și mai puțină.
Sunt, apoi, slăbiciuni ale religiozității, care fac ca manifestarea credinței să se oprească în participarea la ritualuri sau în rugăciune. Acestea sunt, firește, părți ale religiozității, dar mai rămâne de satisfăcut cerința imanentă credinței – aceea de a-ți pune soarta în mâinile lui Dumnezeu și de a te dedica propășirii comunității.
Sunt, mai departe, neînțelegeri ale dezbaterii publice ca atare: se crede că libertatea opiniei proprii este garanția suficientă a adevărului ei. Din faptul că suntem liberi se derivă tacit că orice opinie este la fel de adevărată și validă ca oricare alta. Diferențele de informare, de prelucrare a datelor și de pricepere față de cei care au altă opinie se relativizează astfel prin simpla ignorare.
Apoi, răspândirea minciunii în jur este mare. Nu întîmplător, renumitul cercetător român care este luat drept punct de sprijin al tezei „societății minciunii” în literatura internațională a observat că se tolerează prea des minciuna de către cei mințiți. Mai este de adăugat că antagonizarea grupurilor și confuzionarea valorilor, instrumentate la noi în ultima decadă, au privat societatea de soluții elaborate convingător prin dezbatere publică.
Sunt pe deasupra dificultăți de a gândi și accepta principii. Cine invocă principii pare nerealist (cum îi spunea dezamăgit Arghezi profesorului Mărgineanu: „aici vrei tu caractere, mă Niculae?!”), cine caută să aplice reguli trece drept răuvoitor (căci „aranjamentul bate regulamentul!”, cum observa critic un important ierarh), ideile și idealitatea îi obosesc pe unii („lasă-mă cu d-astea!”, se suspină cu suficiența cunoscută), interesul public este confundat cu interesul unui grup ce se dă drept public.
Peste toate, se văd bine golurile în stăpânirea logicii: sofismele ce constau în discreditarea vorbitorului pentru a-i respinge susținerile (ad hominem), luarea succesiunii sau a altor relații drept raporturi cauzale (non causa pro causa), invocarea autorităților ca probă (ad verecundiam), derivări silogistice imaginare (non sequitur) domină deocamdată copios reacțiile la opinii.
Ce este de făcut? Mai întâi să privim realitatea în față, să vedem ce subminează dezbaterea publică și să ne hotărîm pentru schimbări. Ne aflăm, la rîndul nostru, în fața tranziției de la democrația luată ca organizare de alegeri libere, la democrație ca formă de viață. Democratizarea mai departe presupune cu certitudine schimbări instituționale și culturale. Acestea pot fi configurate ușor observând limitările existente, pentru a fi trecute apoi prin dezbatere. Pe această cale, dezbatere publică va începe să fie efectivă și, odată cu ea, democrația însăși.
Andrei MARGA
www.andreimarga.eu
