Să revenim însă la datele atestate documentar. În 2004, România era după privatizări de mari unități făcute fără exigențe economice, după retrocedări ce au speculat lacunele legislației, cu o democrație în care se credea că distribuirea pungilor ține locul dezbaterii și cu corupție în progres. Prin guvernele Isărescu și Năstase, țara încheiase capitolele de negociere a aderării la Uniunea Europeană, deschisă în 1999, și avea, din 1996, promisiunea președintelui american și susținerea franceză pentru a intra în NATO. Climatul creat de atacul teroriștilor islamici asupra New York-ului și Washington-ului a grăbit intrarea, ca și pentru multe alte țări.
Nu este cazul să evocăm ceea ce s-a petrecut în decada următoare. Mai important este ceea ce rămâne în urma ei. Dacă facem comparație cu pașii altora și luăm în seamă oportunitățile, au fost, se poate spune, ani irosiți. România a atins cel mai jos procent de lucrători, probabil din epoca ei modernă. Salvarea, în multe privințe, a venit oarecum indirect, de la cea mai întinsă emigrație înregistrată vreodată. Investițiile externe, vitale în raport cu firavul potențial indigen de capitalizare, au rămas modeste. Proiectele de infrastructură s-au târât, iar rezultatele sunt cele ale unei administrații neputincioase. Veniturile au stagnat în mediocritate. Educația și sănătatea s-au prăbușit în dezorientare. Nici un proiect major nu a fost lansat.
După câțiva ani de la recensământ, nu se știe nici măcar câți cetățeni are statul. Proliferarea celor mai slab pregătiți în roluri de decizie a înflorit. Nici o dezbatere crucială nu a avut loc. Corupția s-a extins spre vârf și în lărgime, chiar sub deviza „luptei contra corupției”. Învrăjbirea din societate s-a adâncit – bugetari contra privați, tineri contra mai puțin tineri, activi contra pensionari, etc. – fiind încurajată de o administrare stearpă. Prezența externă – dincolo de autoflatări mediatizate – a fost mimetică și propriu-zis nu avea cum să conteze.
Din această situație se pleacă în aceste zile. Pentru un nou început, pe care formula „stop, și de la capăt!”îl anunță, se pot trage învățăminte din tranziția românească, din reformele altor țări, din istorie. Dar dacă este ca România să izbutească acum, atunci va trebui asumată lecția decadei ce se încheie. Despre ce este vorba?
În definitiv, situația în care suntem s-a creat mergându-se pe o rută pavată de anumite fapte: decidenți slab pregătiți; politică înțeleasă rudimentar; desconsiderarea moralei și a culturii; îmbrățișarea unei „drepte” pe care nimeni nu o mai practică; amăgirea cu poze în politica externă.
Nu este vorba de a căuta acum nod în papură. Nu este vorba nici de vitejii la urmă, căci astfel de evaluări am exprimat, la rândul meu, pe parcurs (detaliat în Andrei Marga, România actuală. Diagnoză, Eikon, Cluj-Napoca, 2011). Nu este vorba de a imputa rateurile dinadins doar unei părți, căci, așa cum s-a putut vedea în ultimii ani, regimul și-a împrumutat trăsăturile până și unor oponenți afișați. Este vorba doar de luciditate și de privirea cu răspundere în ceea ce este.
Ocolit cu neîncredere de oameni de valoare, regimul ce se încheie a apelat la cine a putut. Au devenit decidenți, de care depindeau domenii întregi, unii care fuseseră marginalizați în 1997, căci nu știau să facă reforma, alții pentru că puseseră osul la victoria formală, alții pentru că nu concep să nu apuce ceva, alții pentru a nu se mai lăsa loc liber – aproape toți conduși de ideea că în viața publică vorbele și driblingurile sunt de ajuns. Regimul s-a dotat în față cu inși de mâna a doua, a treia sau mai rău. Când se va face, precum în alte țări, analiza pregătirii efective a celor care au luat decizii (căci, la noi, diplomele au ajuns să nu mai spună mare lucru!), va fi o surpriză să se vadă cum s-au croit mersul lucrurilor și, de fapt, soarta oamenilor.
Dar chiar regimul a adus o optică proprie. Pentru a înlătura rivali ceva mai valoroși din propriile rânduri, s-au pus în joc devize și mai costisitoare: „să nu mai fie persoane din vechile guvernări”, „să fie tineri”, „să fie de ai noștri, dacă se poate copii, soțiile, nepoatele, etc”. În vreme ce alte țări își foloseau cu grijă competențele și energiile, regimul opera o segregare. Aceasta o relua în fapt pe cea de după 1948 și nu avea cum să ducă la alte rezultate decât propagandistice.
Oriunde întâlneai reflecția asupra situației, se puneau întrebări. „De ce țara voastră, care are atâția oameni pricepuți, preferă demnitari atât de nepregătiți?”. „Cum se explică amploarea amatorismului?”. Nu va fi un nou început dacă nu se restabilește importanța valorii persoanelor. La un inventar, toate sunt importante – și opțiunea politică și militantismul, desigur. Dar atunci când este vorba nu de funcționarea partidelor, ci de organizarea unei societăți și, mai ales, de performanțele ei pe piețele globalizate, nu contează nici afinitatea politică, nici vârsta, nici biografia, nici proptelele, ci pur și simplu priceperea și devoțiunea. Altfel spus, va fi de făcut o vastă corectură de direcție – anume, deschiderea spre cetățeni și cetățenii efectiv pregătiți, ca parte a normalizării stărilor de lucruri. România nu are cum să iasă din marasmul ultimei decade fără a normaliza, de la început, selectarea decidenților.
În anii 90, angajarea în politica națională mai presupunea ceva de genul unui program scris, a cărui realizare să fie verificabilă. Nu contau doar abilitatea de a trage sforile în spatele scenei și trucurile campaniilor electorale. Proiectele scrise nu numai că au fost părăsite sub pretextul acțiunilor „concrete”, dar s-a îmbrățișat înțelegerea politicii ca bătălie oarbă a persoanelor. În plus, s-a dezvoltat convingerea că „așa este politica”, pe care până și unii oponenți au ajuns să o împărtășească. În vreme ce alte țări s-au îngrijit de propășire prin politici chibzuite și concepute cu asistență specializată și cu răspundere, România a apucat direcția unei „politici de vorbe” și de nesfârșite ciondăneli, în detrimentul muncii serioase.
Această politică va trebui curmată fără întârziere. Va trebui acceptat că forța priceperii precedă puterea reală și că mai importantă decât ocuparea de funcții este competența funcțiilor. În fața a orice altceva, trebuie puse regândirea problemelor și soluțiile noi, care au șansa aducerii de rezultate. Politica vizează, prin definiție, accesul la decizii, dar, în mod normal, acesta se câștigă durabil și cu rezultate certe de capetele care văd mai larg și mai adânc. S-a văzut, confuzionarea valorilor paralizează ușor corpul politic și face ca apatia să nu fie departe.
Sunt de pus în valoare, în orice caz, persoane care au analize proprii verificate (la distanță de oralitatea veleitară ce abundă în jur) și cunosc țara, persoane care nu au cauționat politici eronate și știu ce înseamnă un ideal. Calibrul profesional și civic al persoanelor condiționează mai mult decât orice transformările democratice.
S-a ajuns să se creadă că schimbarea opiniei de pe o zi pe alta, instrumentarea instituțiilor statului, promovarea în roluri a rudelor și acoliților etc. sunt politică. Sau că sintagmele „eu decid că...”, „eu îmi doresc…” țin de democrație. Cine amintește că „statul modern este organizat pe baze morale”, riscă să fie taxat. În vreme ce, în alte societăți, s-a înaintat spre aducerea sub control civic a acțiunii decidenților, România a luat-o pe calea desconsiderării a ceea ce nu slujește darwiniana luptă pentru căpătuire. „Aranjamentul a bătut, într-adevăr, regulamentul”.
Regimul și-a atras de la început o mână de titrați, care au devenit ochiul curții. Fiecare din această alianță s-a folosit de cealaltă parte. S-a creat titratul finanțat să elaboreze rapoarte și articole convenabile și, la nevoie, să lovească oponenții, înăuntru și în afara țării, prin rețele obscure. Lovirea lui Adrian Marino rămâne emblematică. Dincoace de toate, însă, nici regimul nu s-a infestat de scrupule culturale în urma acestei alianțe, nici opere veritabile ieșite din noul mecenat nu se văd. În schimb, a proliferat categoria intelectualilor fără operă, care dau sentințe de șuetă într-o parte sau alta, mărind confuzia deja endemică și subminând orice pas înainte.
Regimul a invocat cultura, dar disprețul gramaticii spune aproape totul. Cultura nu este ceva doar de etalat la ocazii, ca ornament. În mod normal, cultura este felul de a gândi, evalua și acționa. S-a văzut iarăși, prin efecte, că sectarismul nu duce departe și că interesul public este servit abia de deschiderea fără rețineri a culturii spre societate, înăuntrul unui pluralism al viziunilor.
Se confirmă din nou, pe de altă parte, că mijloacele folosite la demantelarea socialismului oriental nu dau rezultate (cum au observat perspicace O’Donnell și Schmitter) atunci cînd este vorba de articularea unei democrații. Un astfel de scop nu scuză nicidecum orice mijloc.
Regimul se laudă cât de „la dreapta” a fost. În fapt, însă, nimeni în țările comparabile nu revendică o astfel de „dreaptă” – dreapta trecerii peste noapte de la „socialiști”, la „populari”, ce ia legile ca instrumente îndreptate contra oponenților, confecționează partide în culise și desconsideră valoarea, o dreaptă care, la drept vorbind, nu are de partea ei multe exemple, în afara, orice s-ar spune, celor din funeștii ani treizeci.
România are nevoie, în fapt, de o matură politică de centru. Etichetele „stânga”-„dreapta” se pot folosi dacă li se dă conotație precisă. Altfel, îndepărtează discuția de ceea ce este nemijlocit de făcut în România – o cuprinzătoare punere în mișcare a energiilor și resurselor prin democratizare. Desfigurata democrație a ultimului deceniu nu se vindecă decât prin democrație pur și simplu, o democrație curată.
Au început să devină publice memoriile ultimilor ani (vezi, doar ca un exemplu, Hillary Clinton, Hard Choices, Simon and Schuster, New Yok, 2014), în care, pe sute de pagini, nu este vreun cuvânt despre gonflații jucători internaționali de la noi. În fapt, România nu s-a valorificat în deceniul ce se încheie, nici măcar atît cât permite ponderea ei geopolitică. Iar când se vor deschide înregistrările se va vedea fața care abia se bănuie a pretinsei manifestări externe. Alianțele benefice în care a intrat România în anii nouăzeci ar fi avut nevoie și la noi de minți luminate care să le pună în lucru în beneficiul românilor.
„Politica de vorbe” dinăuntrul țării a avut însă corespondentul în „politica externă de poze”. Nu numai că și în exterior priceperea a fost înlocuită cu descurcarea și conceperea cu găselnița, dar regimul nu a avut nici măcar gândul de a face din politica externă ceea ce ar trebui să fie: o acțiune care sprijină eforturile unei țări ce are nevoie ca de aer de dezvoltare, modernizare și înfruntare cu succes a globalizării. Este timpul ca veleitarul „eu știu deja mai bine decât...” să fie înlocuit cu efortul de analiză competentă și de profilare creativă a țării în societatea globală a timpului nostru.
Sursa: www.andreimarga.ro
