În 2010, un grup a profitat de autoritarismul politic al momentului pentru a-și legifera interesele mercantile, iar un regim fără realizări s-a agățat de ocazie voind să ofere ceva cetățenilor. În 2014, un alt grup fructifică șansa de legiferare luând în seamă nemulțumirile în creștere, dar procedează analog. Și în 2010 și în 2014 nu contează faptul că o lege valorează împreună cu felul adoptării ei, că dreptul presupune nu numai legalitate, ci și legitimitate. Iată, însă, datele.
În 2011, în România se adopta, ocolind dezbaterea parlamentară și orice altă examinare responsabilă, legea educației. Nu insist asupra anacronismului acestei legi, care lasă să se observe, de către cei dispuși să se informeze și să compare, antropologia sumară și pedagogia de conjunctură ce-i stau la bază. Nu insist nici asupra faptului că se așteaptă rezolvări de la o lege ce-și asumă că cei din învățământ (elevi, studenți, dascăli, deopotrivă) sunt ființe tentate de fraudă, care trebuie încolonate. Nu mă refer nici la propaganda săracă în cunoștințe ce acompaniază o lege care – așa cum au arătat oameni cu capul pe umeri – duce învățămîntul din România într-o înfundătură. Amintesc doar un fapt trecut sub tăcere de cei care acuză vehement neconstituționalitatea ordonanței: însăși legea cu pricina a fost adoptată neconstituțional, prin asumarea răspunderii guvernului. Aceasta, într-o vreme în care nici o calamitate nu se abătuse asupra țării, exceptând contraproductivele „legi ale guvernului Boc” netrecute prin parlament!
Nu este constituțională nici adoptarea fără dezbatere a unei legi organice și nici modificarea unei legi organice prin ordonanță de urgență! Iar o încălcare a Constituției nu o scuză niciodată pe a doua. În fapt, legea actuală a educației, în condiții de salubritate a vieții publice, ar fi pur și simplu înlocuită cu una ce trece filtrele culturii instituționale a timpului nostru. Schimbarea în domeniu, de care este, cu siguranță, nevoie, se poate face doar cu dascălii, și nu împotriva lor, cum se încearcă în lege. O asemenea schimbare are nevoie de oameni cultivați, cu viziune și cu capacitatea de a converti interese publice în reglementări.
Este adevărat că, până la o lege nouă, sunt schimbări pe articole care se cer făcute neîntârziat, pentru a preveni noi efecte distructive ale legii actuale. Bunăoară, rămâne de salutat lărgirea studiilor de doctorat, adusă de ordonanță, permițându-i să lucreze pentru doctorat și judecătorului sau avocatului din tribunal, și cercetătorului din laborator, și economistului din bancă, și medicului din spital, și profesorului din liceu și inginerului din firmă, și jurnalistului și multor altora opriți acum prin efectul legii. Știm prea bine că țările și-au dat soluții diferite la chestiunea studiilor doctorale. România procedează însă înțelept depășind cu soluții adecvate neajunsurile ce țin de situația în care a fost adusă (doctorate convenționale, restrictive, cu import masiv de patente și soluții).
Doctorat cu frecvență redusă nu înseamnă automat cedare la calitate, cum se perorează, ci poate fi exact contrariul. Multe persoane își împroprietăresc la noi tema calității și se bat zgomotos cu pumnul în piept, înșelând în felul acesta asupra propriei calități. În fapt, calitatea doctoratului depinde de candidat și de instituție, încât nu prezența la un birou hotărăște. Pe de altă parte, nimeni nu împiedică o comisie sau alta să fie exigente. Să ne întrebăm cum funcționează variatele școli doctorale în condițiile erorilor de reglementare din legea însăși? Își fac iluzii cei care cred că legea actuală a dus la teze doctorale competitive pe scară nouă. Dacă facem o statistică, ne vom da seama că lucrurile stau tocmai invers!
Luând un alt exemplu din discuția publică actuală, să observăm că într-un regim democratic nu se poate suprima dreptul de inițiativă nici atunci când este vorba de înființarea de universități. Recunoașterea acestui drept o ia, însă, pe o cale discutabilă dacă singurul motiv al prevederii libertății de inițiativă în ordonanță este clarificarea retroactivă a proprietății, cum deconspira involuntar un senator al guvernării actuale. Oricum, soluția nu este atacarea dreptului de inițiativă, ci precizarea într-o lege (așa cum s-a făcut, de exemplu, în Polonia) a ceea ce înseamnă, la propriu, „universitate”. Nu sunt posibile, în mod obiectiv (lipsind din capul locului specialiștii), atâtea universități câte au fost înființate sub măsurile populiste de până în 1996!
Ordonanța 49/2014 conține însă și prevederi de care România s-ar cuveni scutită. Este cu totul aberantă, spre exemplu, lărgirea noțiunii de normă didactică prin includerea în normă și a activităților ce țin de administrarea universităților. Știm prea bine că în unele țări (de pildă, SUA) se practică această soluție, dar în țara noastră ar fi bine să rămânem modești. Au fost prea mari abuzurile în formarea de posturi didactice când s-a mers la noi pe o asemenea soluție. Nu are rost restabilirea activisticii obștești ca suport pentru profesuri universitare! Pe de altă parte, prin efectul criteriilor nesănătoase ale legii din 2011, chiar în universități socotite în ordine au urcat la pârghii de decizie, în destule locuri, persoane care nu au nici competență, nici experiență, nici idei și stau doar la remorca împrejurărilor. În orice caz, așa cum este concepută în ordonanță, norma didactică va antrena o nouă degradare a profesiunii de universitar, deja coborâtă în ultimii ani de profesionalismul vizibil în declin și oportunismul în creștere, care merg mână în mână.
Cea mai eronată soluție din ordonanță este de departe slăbirea regimului incompatibilităților. România are oricum o situație rău reglementată de lege: demnitarii sunt recunoscuți ca ocupanți de norme didactice. În țări de referință – vezi Germania (de pildă, nu cu mulți ani în urmă, secretarul de stat pentru cultură a fost obligat să aleagă între demnitatea publică și profesură!) – nu este posibil să se dețină simultan o demnitate publică și un post didactic. Respectivul trebuie să aleagă. La noi, sunt persoane acaparate de politică ce-și atârnă emfatic titluri didactice în condițiile îndeletnicirii fatal reduse cu lecturi sau cu activități în laborator. Ce ar spune, însă, Adenauer, de Gaulle, sau, mai recent, Schröder, Tony Blair și nenumărați alții, care nu s-au împănat cu titluri, dar au realizat guvernarea de succes?
Soluția ordonanței de a îngusta regimul incompatibilităților, în loc de a-l întări, va da încă o lovitură unui sistem de învățământ și așa marcat de mulțimea deciziilor greșite din ultimul deceniu. În fapt, marea problemă ce se acutizează în România este scăderea alarmantă a efectivului de personalități reale. Tot felul de „băieți buni” trec drept valoroși, descurcăreți semiculți sunt socotiți personalități, iar peripatetici fără scrieri sunt luați drept intelectuali. Nu confuzionarea valorilor și relaxarea, ci revenirea la titluri cu conținut și protejarea legală a titlurilor ar fi binevenite în România actuală!
O abordare greșită este combaterea degradării învățământului prin introducerea de noi examene și birocratizare, care se vor fixate legislativ. Se insistă astăzi pe examene la admitere în licee și în universități, se face caz de duritate, ca și cum calitatea ar fi pătată doar de noii veniți. Nu se ia în seamă împrejurarea că noile examene pot fi încă și mai corupte, iar calitatea este dependentă mai mult de stările de lucruri din școli și universități, decât de cei care intră. Se vor limitări și interdicții la tot pasul, se propun controale peste controale, iar intervenția procuraturii și poliției este considerată salutară.
În fapt, soluția este în cu totul altă parte, anume, în cultivarea de examene mai puține, dar serioase, bazate pe autonomia profesională a cadrului didactic, ca în orice țară normală. Trebuie restabilite statutul profesional și social al cadrului didactic după distrugerile ultimilor ani și răspunderile aferente. România plătește din greu pentru diletantismul celor care ajung să impună reglementări și pentru discuția aproximativă din jur, dar și pentru nerăbdarea de a duce la capăt o reformă chibzuită a educației.
Doar la noi se discută obsedant despre „modele”, în vreme ce alte țări își pun în valoare oamenii pentru a-și da soluții bine gândite. Firește, nu poți fi decât impresionat de rezolvările inteligente din Polonia, Germania, Coreea de Sud, China, SUA etc. Este enorm de învățat din ele. În egală măsură, trebuie admis cu luciditate că nici un „model” nu rezolvă problemele educației din România fără gândirea cu capul propriu a situației.
Opoziția grupurilor menționate derutează mulți oameni nepreveniți. O mână de inși care au apucat să călătorească, dar nu au cultura indispensabilă înțelegerii, propagă cerințe convenționale, ca și cum ar reprezenta Occidentul. S-a făcut deja carieră cu un modernism prost înțeles, ce epatează naivii și ale cărui rezultate se văd cu ochiul liber în degradările din jur. Invocă universități de prestigiu exact cei care nu au nimic cu acestea, afară de folosirea chestionabilă a produselor lor. În opoziție cu acest grup, un alt grup observă șmecheria, dar, în loc să promoveze consecvent interesul public și să procedeze legitim, recurge tot la expedientul reglementării arbitrare. Acest grup riscă acum să treacă drept piedică la schimbări, cum se vede în corul reacțiilor la ordonanță.
Cine are răbdare să analizeze poate sesiza ușor confuzii conceptuale și la primul grup și la al doilea. Peste toate, știința de astăzi presupune din capul locului reflexivitate și exclude contrafacerea. Cultura occidentală oferă, se știe de mult, soluții extraordinar de profunde, dar ele trebuie bine cunoscute. Nici un grup nu este îndreptățit să pretindă reprezentarea Occidentului pentru că-l mimează la ocazii, cum se face, de ani buni, într-o atmosferă de șuetă, la noi. În orice caz, discuția publică ar face un pas înainte dacă ar ieși din opoziția celor două grupuri și ar încuraja abordarea responsabilă în interes public. Nici veleitarismul și nici cantonarea în experiențe consumate nu dau rezultate. Este nevoie de oameni cultivați, emancipați de ideologiile curente, inclusiv pentru a reglementa educația. Altfel, legislația arbitrară și lamentarea în jurul eșecurilor vor continua.
Andrei MARGA
www.andreimarga.eu
