Marga

Marga
Poate că e bine să avem curajul, din când în când, să tragem o linie în viaţa noastră, am zis, deşi uneori pare că, împotriva a tot ce se întâmplă şi împotriva tuturor evidenţelor, acest popor se fereşte de asta, mai ales pentru faptul că odată această linie trasă, ar trebui să fim în stare să emitem o diagnoză.

Or, aceasta este întreprinderea cea mai grea şi totodată cea mai riscantă. Mi-am amintit şi despre faptul că din funcţia de rector al unei mari universităţi, şi din cea de lider liberal, dl. Marga a avut pentru prima dată "curajul", în viaţa publică românească, să publice două cărţi esenţiale: una cuprindea chiar diagnoze, extrem de precise asupra societăţii româneşti aflate în perioada ei cea mai grea, şi o alta (prima scrisă în România!) despre criza în care ne aflăm. M-am uitat în urmă şi mi-am dat seama că s-a schimbat un regim care mie, personal, mi-a "mâncat" şapte ani din viaţă. Şapte ani am deschis televizorul şi din spatele ecranului mi-a râs în nas un "domn" scelerat, căruia, uluitor, cinci milioane dintre concetăţenii mei l-au ales să le fie preşedinte. Şapte ani în care am scris, iată, multe texte de acest fel (care însumate au alcătuit două volume a câte 200 de pagini!), ani în care România a ajuns, poate, pe cea mai joasă treaptă a decăderii ei.

"Mulţumită" dlui Băsescu şi slugilor lui politice, dar şi intelectuale, în România au murit oameni de foame, s-au sinucis în disperarea de a nu mai avea cum să trăiască, au murit bolnavi de cancer în chinuri şi pensionari din neputinţa de a-şi cumpăra medicamente. Dacă mai avem măcar o urmă de societate civilă, din rândurile ei cineva va avea răbdare să inventarieze toate aceste crime împotriva propriului popor şi împotriva a însăşi democraţiei, acestea ar trebui cunoscute în amănunt şi adunate într-o "carte neagră" a regimului Băsescu. Pentru că, în final, aceste slugi hidoase şi agramate, împreună cu stăpânul lor, cei care au condus România ultimilor ani vor trebui să plătească. Acum trei ani, cred, mă aflam în Piaţa San Pietro, sub soarele care îmbrăţişa cald cupola Basilicii, ascultând cuvântul Papei, care electriza zecile de mii de oameni, adunaţi acolo, de pe toată planeta. Aşezat pe scaun, cu o majestuozitate oarecum simplă, Papa Joseph Ratzinger şi-a terminat cuvântarea şi îmbrăţişa cu privirea mulţimea care ovaţiona prelung. Apoi calm şi zâmbitor, ca şi când în primul rând din mulţime şi-ar fi descoperit un prieten apropiat, s-a ridicat la fel de majestuos şi cu paşi siguri a ajuns aproape de fotoliile unde se aflau invitaţii. S-a oprit în faţa unui om care s-a ridicat, în semn de respect, şi întâiul stătător al Bisericii Catolice l-a îmbrăţişat pe acest om, acoperiţi de flash-urile blitz-urilor. În protocolul papal nu intră gesturi atât de personale, aşa că toată asistenţa apropiată, cardinalii, a fost cuprinsă de o emoţie vie.

Omul pentru care Papa încălcase propriul protocol, pentru care a coborât cele câteva trepte, ieşind de sub baldachin ca să-l poată saluta mai cordial decât admite protocolul era Andrei Marga. Priveam ieri la televizor imagini din arhivă, cu fostul ministru de externe, Baconschi, lăudând-o, jenant, pe marea "personalitate" Elena Udrea, în cuvinte izvorâte dintr-un libido bolnăvicios, apărut parcă din jacuzzi-ul parizian, unde ca un bon-viveur adevărat îşi petrecea partea de timp când nu se se ocupa cu măsluirea voturilor pentru eternul stăpân, dl. Traian Băsescu. Mi-am amintit şi despre un alt fost ministru de externe al României(!), care în activitatea d-sale s-a făcut remarcat mai ales prin faptul că îi însoţea pe argaţii în slujba cărora era, fie că aceştia se numeau Iliescu sau Băsescu, la mese oficiale, care mai târziu i-au furnizat acestuia atât de frumoase amintiri, publicate în eseuri sau povestite la tv, despre cele mai interesante bucătării şi mâncăruri ale Lumii. Asta până când stăpânul - actualul preşedinte -, s-a supărat şi l-a trimis textual, cu subiect şi predicat, exact acolo unde până la urmă vechilul îşi trimite, cu un scuipat, sluga devenită enervantă: la origini. Mi-am mai amintit şi de vizita de anul trecut a dnei Cancelar de Stat Angela Merkel la Cluj, la invitaţia aceluiaşi Andrei Marga, pe atunci rectorul Universităţii Babeş-Bolyai. Şi din toate aceste gânduri-amintiri s-a desprins o realitate pe care mulţi dintre noi o au în acest moment în faţa ochilor. Aceea de a vedea realitatea: suntem o ţară "însingurată", căzută de pe harta Lumii.

Poate cea mai tristă imagine care s-a văzut la televizor în ultimii şapte ani, imaginea (care poate concura fără probleme cu cele mai tragice accidente din jurnalele tv) este aceea în care, prezent la o reuniune cu şefi de state din Europa, preşedintele României nu era băgat în seamă de nici unul dintre aceştia. Se plimba singur şi ignorat de toţi ceilalţi, care dialogau, râdeau, în grupuri mai mari sau doi câte doi, dar nici unul dintre ei nu-i arunca preşedintelui ţării noastre nici măcar o privire. La rândul lui, acesta nu îndrăznea să intre în discuţie cu nimeni. La fel ca un câine râios care este ţinut la distanţă de ceilalţi, ca să nu îmbolnăvească haita. De ce e tristă această imagine? Pentru că reflectă clar, fără cuvinte, adevăratul loc în care se află România, mai ales după ce de politica ei externă s-a ocupat un individ care înainte de 1989 se ocupa cu bişniţă în marile porturi ale Lumii. Izolarea totală în care se află acum ţara noastră după o politică făcută de amatori, - de la eseişti gurmanzi şi până la ortodocşi amatori de plăceri sexuale ieftine, sub oblăduirea "stăpânului", ne-a ascuns lumii civilizate, democratice. Şi, sincer, ce ar putea admiră Lumea civilizată la asemenea oameni?

Au trecut alegerile locale: cele mai antidemocratice pe care le-a avut România de la cele din 1946 încoace, alegeri într-un singur tur de scrutin, hotărâte să fie în acest fel chiar de cei care au considerat că vor fi veşnic la "butoanele" naţiunii. Dezastrul s-a întors, aşa cum am văzut, împotriva lor, dar au marcat cu monstruozităţi destule comunităţi. Clujul este una dintre acestea. De un lucru esenţial sunt însă sigur: privind fie şi numai comunicatele Ministerului Afacerilor Externe, se vede cum încet, dar sigur, România începe, prin ministrul său, dl. Andrei Marga, să-şi recapete prestigiul internaţional. Numirea d-sale în acest post este, poate, cea mai inteligentă şi cea mai necesară "mutare" a premierului Ponta. Se spune că cea mai bună politică externă a unui stat e chiar politica internă a acestuia. Dar noi ne aflăm în punctul de a fi izolaţi în lume, tocmai pentru că personajele care au condus ţara şi implicit politica externă nu au avut şi nu au nici un credit. Puţini ştiu că momentul numirii dlui Marga la Externe l-a prins pe acesta când tocmai lua masa, la Jerusalim, cu unul dintre cei mai importanţi filosofi ai Lumii, Jurgen Habermas...

Au urmat apoi, în numai câteva zile de la preluarea mandatului, vizite şi întâlniri la nivel înalt: America, Hillary Clinton, Jerusalim - Shimon Perez, dar şi altele. Strategia de Politică Externă a României gândită de noul ministru, şi pe care am publicat-o într-unul din numerele trecute ale ziarului nostru, este relevantă şi prin deschiderea şi amplitudinea ei. Avem un motiv cert care ne face să sperăm că ne vom ocupa din nou locul în Lumea civilizată. E poate singurul şi cel mai clar semn că România începe să iasă din întunericul în care a fost silită să stea timp de şapte ani. Numele dlui Andrei Marga este cea mai bună garanţie.

 

 

Comenteaza