Mărturisirile lui Benedict al XVI-lea
- Scris de Andrei Marga
- 24 Apr 2017, 13:23
- Editorial
- Ascultă știrea
Titlul este tulburător. Poate fi, să sperăm, doar ultimul volum din seria de convorbiri ("Salz der Erde", 1996; "Gott und die Welt", 2000; "Licht der Welt", 2010) pe care Joseph Ratzinger le-a realizat cu ilustrul jurnalist. Oricum, momentul este istoric. Suntem în fața gândurilor recente ale personalității care a fost, cum spunea papa Francisc, "mintea teologică" a lungului pontificat al lui Ioan Paul al II-lea și cel mai mare teolog dintre papi.
În interviul luat de Peter Seewald în mănăstirea Mater Ecclesiae din Grădina Vaticanului, în care s-a retras fostul papă, Benedict al XVI-lea mărturisește că nu puterea pe care o dă scaunul papal a fost sentimentul său. Dimpotrivă, "am resimțit <puterea> nu ca și cum eu aș fi mai tare, ci totdeauna ca răspundere, ca ceva greu, care te copleșește. Ca ceva care te obligă să te întrebi în fiecare zi: sunt eu pe măsură?" (p. 27). Iar atunci când la întrebare răspunsul propriu a fost negativ, a intervenit, onest, retragerea.
De altfel, fostul suveran pontif a infirmat continuu prin ceea ce a făcut că ar fi urmărit puterea. Abia dispoziția lui Paul al VI-lea l-a trecut din profesură în cariera eclezială, ca arhiepiscop. Fiind cardinal, a declinat propunerea papei Ioan Paul al II-lea de a se muta la Roma ca prefect al educației, spunând că misiunea sa în capitala Bavariei nu s-a încheiat.
Devenit prefect al Congregației Doctrinei (Sanctum Officium), cardinalul Joseph Ratzinger i-a prezentat de trei ori papei Ioan Paul al II-lea cererea de eliberare din funcție (p. 203), spre a lucra la desăvârșirea operei teologice. Apoi s-a rugat lui Dumnezeu să nu-i pună pe umeri pontificatul și a sperat în van ca, în conclavul din aprilie 2005, altcineva, mai tânăr, să preia scaunul pontifical. Voia să revină la Regensburg , unde își trimisese deja biblioteca și își cumpărase o casă.
Interviul nu putea ocoli întrebarea privind rațiunile retragerii lui Benedict al XVI-lea - prima demisie a unui papă în ultima o mie de ani, a doua în istoria papalității. Se știe că cine își asumă succesiunea Sfântului Petru trebuie să fie gata de martiriu, oricând. Într-adevăr, spune Benedict al XVI-lea, un papă nu are voie să abandoneze. Pentru deținătorul funcției „suferința din lume și problemele ei sunt ale sale...
Dacă un papă ar primi doar aplauze, ar trebui să se întrebe dacă nu cumva a făcut ceva ce nu este în regulă" (p. 44). Dar de aici nu rezultă că trebuie repetată rămânerea pe scaunul petrin când ești în imposibilitate de exercitare plenară a misiunii. Benedict al XVI-lea s-a retras din funcție din considerente de sănătate fizică, în deplină libertate, sub imperiul considerentelor amintite. "Pasul făcut de mine nu este fugă, ci mai curînd un alt fel de a rămâne credincios serviciului meu" (p. 60).
Relația papei emerit Benedict al XVI-lea cu succesorul său este, desigur, de interes major. Prețuirea în termeni înalți este reciprocă. Opinia papei Francisc despre Benedict al XVI-lea o exprimă formula „un mare papă (ein grosser Papst)": „un papă mare fiind vorba de forța și capacitatea de penetrare a inteligenței sale, mare fiind vorba de contribuția sa importantă la teologie, mare fiind vorba de iubirea sa pentru Biserică și pentru oameni, mare fiind vorba de virtutea și religiozitatea sa".
Benedict al XVI-lea explică alegerea ca succesor al său a cardinalului argentinian și prin faptul că „în Europa credința slăbește" (p. 55). Europa „nu mai este centrul de la sine înțeles al Bisericii", în vreme ce America de Sud este „cel mai mare continent catolic" (p. 53). Benedict al XVI-lea prețuiește la papa Francisc felul de „a vorbi cu Dumnezeu" (p. 53), „adresarea directă către oameni (die direkte Zuwendung zu den Menschen)" (p. 55) și faptul că „ este un om al reformei practice" (p. 221) a Bisericii.
În joc, inclusiv în relația dintre papi, mai ales după Conciliul Vatican II, convocat de Ioan al XXIII-lea și încheiat sub Paul al VI-lea, este, cum se știe, modernizarea Bisericii, mult discutatul aggiornamento. În Convorbirile ultime, Benedict al XVI-lea afirmă foarte clar că „trebuie făcut ceea ce astăzi este posibil de făcut" în materie de „schimbări" și adaugă: „importantă este păstrarea credinței, în ziua de astăzi. În aceasta văd sarcina centrală. Toate celelalte sunt chestiuni administrative, care nu se impuneau rezolvate în timpul meu" (p. 250).
Convingerea lui Benedict al XVI-lea este aceea că, în cultura actuală, „decreștinarea înaintează", iar „forma creștină fundamentală nu mai este determinantă" pentru modernitate, după ce modernizarea a avut origini religioase. „Astăzi, trăim într-o cultură pozitivistă și agnostică, care se arată mereu mai intolerantă față de creștinism. Societatea occidentală, în orice caz în Europa, nu va fi astfel, în mod simplu, o societate creștină.
Cu atât mai mult, credincioșii vor trebui să se străduiască să formeze și să ducă mai departe conștiința valorilor și conștiința vieții. Importantă devine credința mai hotărâtă a fiecărei comunități și a bisericilor locale". Situația actuală face ca, pentru creștini, „răspunderea să devină mai mare" (p. 261). Concepția lui Benedict al XVI-lea pe acest plan este cuprinsă, de fapt, în ceea ce a spus Curiei Romane la despărțire - „credința nu este altceva decât atingerea mâinii lui Dumnezeu în noaptea lumii și astfel, în liniște, ascultarea Cuvântului, trăirea Iubirii".
Convorbirile ultime lămuresc rolul avut de tânărul profesor de teologie din Bonn în formularea rezoluțiilor istoricului Conciliu Vatican II. Joseph Ratzinger a fost însoțitorul ales de cardinalul Frings, care a condus acțiunea de înnoire dinăuntrul Bisericii catolice, într-o dispută cu apărătorii statu quo-ului, conduși de cardinalul Ottaviani. Relativ tânăr, în 1962, Joseph Ratzinger a fost numit expert teolog (peritus) al Conciliului Vatican II.
El a și publicat patru cărți de comentarii și reacții la punctele de vedere exprimate în Conciliu. Acum, în Convorbirile ultime, se dezvăluie până la capăt faptul că vestitul cardinal de Köln, care aproape orbise, i-a prezentat papei Ioan al XXIII-lea, la cererea acestuia, un proiect de concepție teologică pentru Conciliul ce se convoca.
Ioan al XXIII-lea a fost entuziasmat și a declarat că nu se putea exprima mai bine proiectul său. Cardinalul Frings i-a mărturisit imediat papei că autorul este profesorul Joseph Ratzinger. După toate indiciile, Joseph Ratzinger a contribuit, cu erudiție și concepție, cel mai mult dintre teologii conciliari la redactarea documentelor și, astfel, la schimbarea teologiei și viziunilor.
Convorbirile ultime ne permit să sesizăm mai exact traseul formării unei personalități care s-a ridicat printre vârfurile culturii mondiale. Acest traseu a debutat imediat după Al Doilea Război Mondial, într-o Germanie prăbușită. Nazismul denunțase creștinismul, căci „era catolic și de origine evreiască", și voia să-l înlocuiască cu „mitul germanității".
O nouă generație, din care Joseph Ratzinger făcea parte, își asuma să găsească viitorul în cadrul Bisericii. Trei întrebări, amintește Benedict al XVI-lea, își punea generația sa: „Unde suntem astăzi? Cum va evolua Biserica? Cum va evolua societatea?" (p. 96). Ele au fost fundalul interogațiilor concrete de viață ale acelor ani și ale anilor ce au urmat. „Voiam să înnoim teologia din fundament și, cu aceasta, să dăm o nouă și viguroasă formă Bisericii" prin „depășirea strâmtei și cumva kitchoasei cuvioșenii și suprasentimentalități" (p. 101).
Benedict al XVI-lea pune efervescența teologică a generației sale și în seama reconstrucției Germaniei. El amintește, în Convorbirile ultime, că în confruntarea dintre Adenauer, care apăra „prioritatea libertății", și Schumacher, care apăra „prioritatea unității", a fost un avantaj că s-a îmbrățișat soluția lui Adenauer - „unitatea se poate realiza numai în libertate", prin care Germania a fost legată de Occident.
„Aveam sentimentul că Germania ca stat german trebuie construită din nou după eșuarea ideii bismarckiene, că astfel noi, de asemenea, ne aflăm în această privință la un nou început. De aceasta ține împrejurarea că aici creștinismul a avut un rol de susținere" (p. 140). Joseph Ratzinger a fost mereu nu numai teologul care și-a asumat înnoirea teologiei, dar și o conștiință trează a nevoilor țării sale, după o catastrofă și într-o reconstrucție din temelii.
(Din volumul Andrei Marga, "Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger", în curs de apariție)
