Îmbolnăvită de mania minciunii este nu doar politica, ci și economia. Acum, de pildă, se dezvăluie ce se află în spatele unor întreprinzători indigeni: averi făcute uimitor de repede prin extorcări din bugetul statului (Microsoft, EADS etc.), privatizări dubioase sau licitații trucate. Ori, ca un alt exemplu, minciuna ieșirii țării din criză, când indicatorii sunt, de fapt, zguduitori - procentul scăzut de lucrători, ponderea mare a săracilor, plata salariilor din împrumuturi, randamentul scăzut al activităților, declinul pregătirii profesionale.
Începe dezvăluirea minciunii din spatele legii educației din 2011, de fapt, o epurare de profesori universitari neconformiști, a treia, istoricește, după cea legionară și cea din 1948, dar cea mai amplă: peste o mie de profesori eliminați, după datele oficiale. Inițiativa lui Mussolini de a reduce la tăcere oponenții, prin epurare, rămâne de acum abia o prefață! Consecința: declinul universităților autohtone, oricum lovite de sărăcia de idei a administrării, într-o perioadă în care fiecare țară își cultivă materia cenușie și valorile. Sau minciuna „concursurilor" pentru ocuparea de posturi, care duce acum la promovarea de rude, în primării, la județe, în universități, în servicii externe și, tot mai mult, în roluri publice, pe scară fără precedent.
Cine, cîtuși de puțin răsărit printr-o inițiativă, un merit, un profil aparte, n-a fost, în definitiv, lovit de minciună? Cărei personalități reale nu i-au fost desfigurate afirmațiile și acțiunile? Se minte, desigur, și pe alte meleaguri. Chiar deunăzi, noul președinte al consiliului european a trebuit să-l contrazică pe fostul său ministru de externe, care relata cu aplomb o declarație ce nu a avut loc vreodată în fața primului ministru polonez.
Răspândirea minciunii este cunoscută și pare fără leac. De aceea, problema se pune rareori și de obicei obosit. Iar una dintre dificultățile ce se întâmpină atunci când se discută despre minciună se datorează vecinătăților ei. Minciuna este în proximitatea prostiei (care începe cu încurcarea punctelor de vedere),a cunoașterii aparente (luarea impresiei sau zvonului ca realitate), a disimulării (prezentarea de sine ca altceva), a măsluirii (înlocuirea datelor reale ale situației), a falsificării (furnizarea de date schimbate), a înșelării (inducerea în eroare prin informare), a propagandei (prezentării unor acțiuni doar pe laturi convenabile), a ideologiei (convertirea voinței în ghid al descrierii, pentru a legitima organizările), a ficțiunii (construirea unei alte realități decât cea dată, care constrânge), a nesincerității (tăinuirea faptelor), a lipsei de veracitate (a spune altceva decât știi și a mărturisi alte convingeri decât cele pe care le ai), a autoînșelării (a te lăsa copleșit de evenimentele din jur), a sofismelor, a erorilor. Cu toate acestea minciuna comunică, având de a face fiecare cu neadevărul, încât nu se mai iau în seamă granițele.
Trei autori au meritul de a fi redeschis dosarul reflecțiilor asupra minciunii din zilele noastre. George Șerban, cunoscutul psihiatru new-yorkez, a readus în discuție (în volumul Lying: Man's Second Nature, 2001) amploarea minciunii și a tras concluzia că aceasta a devenit aproape „naturală". Sociologul Robert Hettlage (în cartea Verleugnen, Vertuschen, Verdrehen. Leben in der Lügengesselschaft, 2003) a vorbit de „coabitarea destinsă a societății actuale cu minciuna". Istoricul contemporanist Wolfgang Reinhard (cu Unsere Lügen Gesselschaft, Murrmann, Hamburg, 2006), a pus în relief „consimțământul" la minciună al celor mințiți și a dat un diagnostic nemilos - s-a intrat în „societatea minciunii". Sunt trei autori care au luat act de extinderea minciunii în deceniile recente și care-și asumă, cu sensibilitate și cultură, nevoia lămuririi situației.
Dacă aruncăm o privire în ceea ce s-a acumulat până acum în materie de lămurire a ceea ce este minciuna, atunci va trebui să revenim la conceptul lui Augustin (din De Mendacio): „minciuna este o susținere neadevărată făcută cu voința de a înșela". Aici se distinge cel mai bine între latura locuționară (ceea ce se spune) și cea ilocuționară (acțiunea care se întreprinde odată cu spunerea) a minciunii. Așadar, minciuna este neadevăr, cunoscut ca neadevăr, și susținerea acestui neadevăr ca adevăr din voința de a-l face pe un alt om să ia neadevărul ca adevăr, adică de a-l înșela. Minciuna nu este atât neadevărul, căci acesta este prezent și în forme învecinate (prostia, măsluirea, falsificarea, propaganda, ideologia, lipsa de veracitate, sofismele etc.), cât actul susținerii neadevărului, ca și cum ar fi adevăr, pentru a-l înșela pe interlocutor.
Minciuna trebuie demarcată de vecinătatea ei din motivul simplu că ea a dobîndit în timp o nouă anvergură. Multă vreme minciuna a fost privită ca acțiune a individului; între timp, instituții întregi distribuie minciuni sau fac din a minți o parte a manifestării lor. Apoi, minciuna era socotită drept o dovadă a lipsei de respect față de intelocutor; între timp, interlocutorul consimte adesea la minciună. Mai departe, minciuna era considerată un raport între persoane; între timp, se poate vorbi despre cazuri de acceptare pe scară socială a minciunii. În sfârșit, minciuna era legată de domeniile căutării puterii și banilor; între timp, ea cuprinde noi și noi domenii. Grav este, între altele, faptul că minciuna a urcat de la domenii oarecum exterioare ale vieții, la sfera conștiinței de sine. Are loc frecvent o vastă mințire de sine a persoanelor și comunităților întregi, uneori cu ajutorul unor achiziții istorice extraordinare - garantarea libertăților și posibilitățile „societății mediatice".
La noi, instituții de prim plan sînt surprinse în afaceri necurate și acțiuni ilegale și se apără cu orice mijloc. Confuzia gravă a valorilor și ascensiunea sistematică a celor nepregătiți facilitează cariere întregi bazate pe minciună. Cum se explică situația?
Ideea comunismului ca sursă a maniei minciunii ia în seamă, pe bună dreptate, substituirea realității cu o ideologie, care a caracterizat continuu socialismul răsăritean. Odată cu trecerea deceniilor, această idee explică însă tot mai puțin. În fapt, rivirimentul moral așteptat de la generații formate după 1989 nu s-a confirmat până acum. Deocamdată, odată cu fireasca trecere de ștafetă de la o generație la alta, corupția și minciuna nu au scăzut, ci, dimpotrivă!
Sunt de părere că de luat în seamă, la nivelul datelor existente, sunt cinci factori. Primul rămâne proasta educație, mai ales în domeniului formării persoanei și a caracterului. Educația de la noi a pășit în neoliberalismul deceniilor din urmă fără a fi înzestrată să înfrunte degradările morale. Apoi, efecte nefaste are nesiguranța instituțiilor, care antrenează incertitudinea viitorului, iar aceasta descurajează oamenii să se încredințeze adevărului. Mulți caută să se descurce consimțind la minciună și practicînd-o, căci nu au încredere în triumful adevărului. Mai departe, o cauză este absența unei reacții solidare a elitelor, care a fost în alte țări secretul decolării societăților respective, și slaba reacție a instituțiilor chemate să vegheze la respectul adevărului. Mai trebuie adăugată sărăcia perpetuată din jur, care alimentează considerarea adevărului doar ca un instrument, nu ca valoare. În sfârșit, răspândirea relativismului, datorat carențelor mai vechi ale unei culturi în care încrederea este mereu în criză, încoronează panoplia factorilor.
Efectele răspîndirii minciunii se post observa continuu. Dificultățile organizării de instituții funcționale, asincronia dezvoltării, penuria performanțelor competitive, sărăcia lucie, dorința de emigrare în creștere și, în primă instanță, chiar neputința de a purta o discuție efectivă asupra situației din societate - cum a atestat copios chiar campania electorală de până acum - sunt printre efectele minciunii extinse.
Care este antidotul la minciună? În Epistola către romani apostolul Pavel acuza oamenii că „au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu, și au slujit și s-au închinat făcăturii în locul Făcătorului"(1,25). Orizontul său era ieșirea din „deșertăciunea" la care „firea" coruptibilă a omului a consimțit (8,20) și care i-a atașat acestuia a doua natură, pe lângă cea dată de Dumnezeu.
Avem mereu, în epistola fondatoare a culturii europene, apărarea distincției fără compromis dintre adevăr și minciună. Toma d'Aquino a revigorat-o când a spus că „numai atunci voința omului este imună la păcat când intelectul lui este imun la neștiință și greșeală" (Summa contra Gentiles, IV70). Iar un ziarist prestigios de astăzi (vezi volumul <Dummheit ist Sünde>. Thomas von Aquin im Interview mit Hans Conrad Zander, Patmos, Dusseldorf, 2009) a avut dreptate să repună în circulație ideea printr-un ingenios „interviu" peste secole cu celebrul teolog.
Dar dacă „prostia (Dummheit)" este deja „păcat (Sünde)", nu cumva minciuna este un păcat suplimentar? Wolfgang Reinhard are însă dreptate: nu poți acuza astăzi în termeni severi minciuna din jur câtă vreme nu se mai știe ce este adevărul. Nici teoria ontică a adevărului, a lui Heidegger, nici teoria corespondenței a lui Toma, nici teoria coerenței a lui Kant, nici teoria utilitaristă a lui James nu ar ieși - după opinia cunoscutului istoric - din „cursul istoriei desfermecării adevărului", care reduce adevărul la „o desemnare pentru puncte de vedere arbitrare" (p.124). I-aș opune observația că deja avem la îndemână teoria discursivă a adevărului, care ne scoate din arbitrar legând adevărul de conținutul propozițiilor și de felul interacțiunilor dintre oamenii care folosesc propozițiile și, în fond, de instituții. Adevărul este proprietate a propozițiilor ce se stabilește într-un proces de critică argumentativă ce satisface cel puțin pretenții de onestitate în relația cu altul. Cu această observație readucem discuția pe Pământ.
Oamenii întâlnesc în viața lor, dincoace de satisfacerea nevoilor de bază ( foame, sete, nevoia de interacțiune, de comunicare etc.), instituțiile. Ei recurg la minciună în mod organizat, mai ales atunci când nici o instituție din societate nu face deosebirea între minciună și adevăr. Iar instituțiile ce-și asumă în prima linie distincția sunt cele care stabilesc dreptatea în litigii. Juriștii obiectează mereu că adevărul cu care ei lucrează este inevitabil „adevărul juridic" - ceea ce trebuie luat în seamă. Dar nici „adevărului juridic" nu îi este îngăduit să se îndepărteze de adevăr, dacă vrea să aducă dreptatea. Instituțiile de drept rămân cele în care adevărul trebuie stabilit cu orice cost, iar forma „curții cu jurați" se cuvine tratată cu respect. Nici aceasta nu este compusă, în definitiv, decât din oameni, cu pasiunile lor, încât îl înțelegem pe George Șerban, când acuză colonizarea acestor curți, la rândul lor, de interese din afara celui al stabilirii adevărului. „Curtea cu jurați" poate, însă, mai mult decât alte forme, să facă distincția dintre adevăr, fie el și doar juridic, și minciună
Până una alta, însă, fiecare cetățean are ceva de făcut pe cont propriu, dacă este vorba să se iasă din minciuna organizată în care s-a intrat. Wolfgang Reinhard remarcă pe bună dreptate că nu putem avea o soluție eficace în fața minciunii aflată în expansiune câtă vreme nu avem o lămurire coerentă a minciunii și că nu putem avea o astfel de lămurire cât timp nu dispunem de o privire coerentă asupra adevărului. Așa stînd lucrurile, nu scade nicidecum valoarea propunerii de a ne prezenta noi înșine, fiecare și de fiecare dată, în calitate de ființă umană demnă, cu conștiința curată, ca mărturisitori ai experienței pe care o avem. Și atunci când nu cunoaștem în mod exact adevărul, ne rămâne posibilitatea veracității - a nu spune altceva decât știm, dar a spune ceea ce știm.
Din nou, însă, dacă necunoașterea și eroarea sunt păcate, atunci a nu spune adevărul, spre a-l înșela pe altul, așadar a minți, reprezintă un păcat mai mare. De acest păcat ar trebui să ne ferim cu atât mai mult. Să ne ferim, chiar dacă, așa cum se crede în urma educației decapitate la care s-a ajuns în zilele noastre, fiecare este liber și nu va exista curînd o pedeapsă directă. (Din volumul Andrei Marga, Apărarea eticii, în curs de pregătire).
