Moderat, suveran, înţelept, statuar

Semizei există şi în alte orizonturi. Într-o galerie a semnificaţiilor, în Franta preşedinţia e concepută ca summum de strălucire, de reprezentativitate activă a Statului şi a valorilor republicane. Statul e ea, preşedinţia. În Germania, e un simbol reamintind angajarea Republicii federale pe calea inconturnabilă a democratiei şi liberalismului după 1949. În Polonia, e un simbol al independenţei, conceptual legată de vechea Rzeczpospolita polono-lituaniană. Or, lipsite de o referinţă legitimizatoare în Grecia, Ucraina, Belarus, Bulgaria, Rusia sau România, republicile şi preşedinţiile (atunci când nu sunt servite de o gândire constructivă ca în Cehia post-1989 sau în abila Finlandă), încăpute pe mâini de gropar, devin toxice. Un acid născut din ambiţii îndelung coapte, corodând un întreg sistem politic. Şi vieţile a milioane de oameni, care au sperat în mai bine, odată cu el.

Competiţia politică pentru micul tron republican dă măsura adevarată a noţiunii pe care o societate o are privind funcţia supremă în Stat. Aici încape mai multă sociologie decât politică. „Ah, preşedintele!" Obiect suprem de admiraţie, curtare, contestaţie, nesecat izvor de freamăt politic, de entuziasm partizan, de teamă plină de curtoazie, de reverenţă şi pedanterie publică; pentru cei care îl adoră, pentru prizonierii sindromului „era-să-aveti-o-scamă", preşedintele (fie binecuvântat!) dă masura lumii. Zâmbetele lui, mişcările, privirile lui sculptează cariere politice sau învie altele, creează o curte prea-plecată, deferentă, utilă şi umilă. Din acest colţ de lume ai crede că iniţiativele, gândurile şi tot ceea ce provine din sfera prezidenţială reprezintă vârful vârfului activităţii politice în Ţara Românească. Ce viciu de gândire! Şi cât timp, inestimabil şi irecuperabil, pierdut plăcând sau detestând un caracter care, la noi, întotdeauna a dovedit că nu vrea să-şi înţeleagă rolul şi funcţia.

Să ajungi preşedinte e satisfactia politică supremă. O goană febrilă, aprigă, costisitoare, înfruptată din fonduri publice adesea, pentru a atinge la un post care, în termeni constituţionali, nu dispune de mijloace financiare, administrative şi politice pentru a conduce efectiv ţara. Dar contează? Din cămăruţele prezidenţiale totul e cu putinţă, chiar dacă încalci Constituţia şi dai semnalul ilegalităţii supreme. E marele credo al gândirii politice actuale, prin care toti cei care o promovează nu văd decât putinţa de a face din spaţiul public românesc ceva dupa chipul şi asemănarea propriilor vreri. Astfel ipotechează noi şi noi bucăţi din viitorul fiecarui român. Il vor servi fidelii, adjuncţii, co-interesaţii, spirite dornice de putere nu pentru că au ce face cu ea în numele unei Naţiuni, ci pentru că e un capăt de carieră; ei sunt acei indivizi a căror treabă este să se afle în dulcea proximitate a puterii, dătătoare de importantă, de rang, de vertiginoasă ascensiune, mulţumiti, indiferent de culoarea politică, de competenţă, de intenţii, de compatibilitate cu vremurile. E limpede: înainte să corupă absolut, puterea seduce absolut.

Săpunarii politicii (în fond, ei sunt politicieni integrali: nu trăiesc pentru şi prin altceva) nu dau semne a avea idee la ce serveşte Preşedintia, simbol al Natiunii, nu al succesului de traiectorie politică, nici al unei clici roşii, portocalii, galbene. Preşedintele nu vrea să ştie nici el că se transformă în simbol politic desemnat prin vot, iar partidele aşteaptă, cu jind şi impertinenţă, farâmituri copioase din banchetul de Putere al noului ales. Iată de ce, în loc de viziune a evoluţiei Ţării, nu avem decât halucinaţii; iata de ce, acolo unde avem un sistem cu alură democratică şi o economie liberă, găseşti domnia chefului personal, legi scurt-circuitate, o etică politică în comă, şi cea mai totală şi mai insurmontabilă lipsă de încredere faţă de sfera politică în sine.

Istoria răspunde unor asemenea specimene cu o cruzime proporţională cu oportunismul lor: îi aruncă la gunoi. Memoria unei Naţiuni îi desemnează ca rebuturi. Fastul celor câţiva ani de obscură glorie e îngropat sub dispreţ, apoi sub indiferenţă. Spre deosebire de oamenii de Stat, politrucii uită un lucru: funcţia politică e parte de Istorie închiriată de la Naţiune. Şi poti înşela orice, dar nu o Naţiune vie. Nu atunci când vrea să o reprezinţi senin, moderat, suveran, înţelept, statuar, să îi ateşti şi reînnoieşti demnitatea. Nu atunci când trebuie să îi fii coloană vertebrală.