Nimicuri esenţiale

Nimicuri esenţiale
"Recunosc pe cineva din Estul Europei imediat", clipi ea din gene şi-şi aprinse o Virginia Slim. Diamantul pe deget, perfect, miniatural, scăpără ca un fulger. "Îmbrăcaţi după ultima modă, cele mai bune automobile, niciodată relaxaţi. Tot timpul vor să demonstreze ceva. E obositor."

Obositor-neobositor, cu certitudine e intrigant. Ajungi în oraşe şi cotloane de ţară unde lipseşte asfaltul şi un WC decent, dar vezi ivindu-se din sedanuri pantofii şi îmbrăcămintea cele mai pretenţioase, frezele şi coafurile cele mai impecabile. Contrastul e ţeapăn, bătător la ochi. Nu ştii dacă ai a face cu neadaptaţi sau cu un fenomen de masă prin care rămânerea în urmă a unei ţări e recuperată, triumfător, de un segment social hiperconectat la civilizaţia marelui tripic format din New-York, Paris şi Londra. Ceea ce rămâne, în schimb, gravat ca portret al unei epoci, e povestea individuală pe care o citeşti printre rânduri.

Nimic esenţial, ai spune. Nu toată lumea ridică moda şi aparenţele la rangul de virtute, iar cotidianul petrecut în haine funcţionale îl atestă suficient. Să fim serioşi: nu e vorba despre "modă"; e vorba de gândire socială. E vorba de compatibilitate şi adaptare la ceea ce se petrece în jurul tău. E vorba de ceea ce exprimi: nu doar statut, ci şi înţelegerea lui cu realism în contextul social în care te afli. Nu ajungi niciodată prin haine şi accesorii îngrămădite babilonic acolo unde nu ţi-au ajuns valorile, educaţia sau cariera. Excesul şi disproporţia te lasă fără credibilitate, iar riscul de glisaj în caricatural e permanent.


Oare la ce se referea ea, totuşi? La interminabilul joc de a atrage atenţia şi a marca un statut, supralicitându-l cu mărci după mărci, ele însele având o personalitate mai consistentă decât a celui care le poartă? Fenomen ubicuu, peste tot unde există o scenă socială consacrată şi care consacră. Sau vorbea de acea orientare aproape fără discernământ către tot ce înseamă ultimul răcnet sartorial, indiferent de compatibilitatea cu propriul fizic şi cu o eleganţă naturală de care lumea uită tocmai pentru că e cea mai firească? Sau vorbea de confuzia între stil şi sumele cheltuite pe îmbrăcăminte? Ori se gândea la vecinătatea cu caricaturalul pe care o are acea atenţie extremă, milimetrică, la modul în care îţi stau hainele şi accesoriile în fiecare moment, aerul incomod al ţinutei, acea întreagă ortodoxie profesată liturgic pentru a genera o expresie estetică niciodată suficient de credibilă?
"Chiar contează?" Mmnuuuu, câtuşi de puţin, dacă nu vrei. Dar de spus, spune multe: despre gradul de conştientizare a cine eşti, ce exprimi şi ce valori asumi. Suntem fiinţe culturale. Stilul stă în persoană. Eşti propriul tău peisaj. Depinde ce transmiţi, neghiobie sau fast, mai ales într-o societate care idolatrizează imaginea. Regula e simplă: personalitatea aparenţelor nu trebuie să depăşească personalitatea purtătorului. Ar trebui să rămână un ‘eu' creativ, moderat, puternic, eliberat de tentaţia de a se comporta ca o vitrină.

Mă gândeam imediat, prin contrast, la acea preferinţă pe care o au cei siguri de sine şi de ceea ce sunt, indiferenţi la "trendurile" sezoniere şi zgomotul mediatic făcut în jurul lor; la acea preferinţă în care regăseşti personalitate proprie fiecăruia şi expresia unui sine edificat cu un gust exersat în timp, cultivat cu fler. Cei pentru care, indiferent de circumstanţă, primează comoditatea şi concizia în eleganţă - chiar dacă e flamboiantă -, servindu-se de mai puţin pentru a exprima cine sunt. Cei a căror preferinţă li se potriveşte atât de bine cu profilul propriu, cu atracţia naturală, cu magnetismul şi carisma lor, încât invită la a vrea să-i cunoşti.

Unul-două accesorii bine plasate, la el şi la ea, profund personale (dacă sunt moştenite, cu atât mai bine - e mai semnificativ şi mai intim), un stil lejer, etichetele niciodată vizibile (e de prost gust doar pentru că e trist să te serveşti de ele), ceasurile de marcă pe jumătate camuflate de mâneci... ş.a. Nimic în exces. Complimentele se fac rare şi reţinute; calitatea se subînţelege şi, oricum, se observă. Ceea ce domină e simţul măsurii, al stăpânirii de sine în aparenţă, în comportament; subtilitatea privirii, expresia ei profundă. Ea e marca absolută a unui "eu" cult, matur, evidenţiat în aceste toate aceste nimicuri. Esenţiale când te descriu.

 

Comenteaza