Se dau răspunsuri diverse, dar mai presus este un adevăr simplu, cu două laturi. Pe de o parte, pregătirea demnitarilor, cu rare excepții, este slabă (unii spun că este tot mai slabă!), iar selecția lor este eronată. Străinii întreabă deseori: cum de ajung la voi să decidă oameni atât de nepregătiți? Răspunsul a devenit evident. Selecția se face în funcție de ceea ce în alte societăți nu mai contează decât prin accident: relații de rudenie, intervenții oculte, preferința decidenților pentru persoane docile. Pe de altă parte, democrația, invocată la ocazii, nu mai contează când este vorba de selecția personalului. Cum spunea cineva, aranjamentul bate regulamentul.
Recenta compunere a guvernului a arătat - grație unor televiziuni, căci altfel lucrurile rămâneau dosite - nu numai că unii candidați erau străini de domeniu, câțiva recunoscând că nu sunt pregătiți, ci și cum se lucrează. Cam toți au, propriu-zis, lacune ușor de sesizat. A propus vreunul ceva acestei țări? A făcut cunoscut careva un proiect pe măcar trei pagini? A ieșit în relief vreodată cu vreo idee proprie? A fost absolvent remarcabil și specialist validat? Recenta alcătuire a guvernului a arătat, altfel spus, că procesul însuși s-a degradat. Demnitarii se stabilesc întâmplător, subiectiv, în așa măsură încât se excede cadrul democrației. Consecințele se văd în starea și neputințele din țară.
Din păcate, la noi funcțiile publice nu numai că se ocupă, dar sunt luate în proprietate. Pe nesimțite, s-a petrecut o refeudalizare sub pavăza democrației. La timpul său, Seton Watson (Eastern Europe Between the Wars, Cambridge University Press, 1945) credea că problema mare a României este trădarea cauzelor publice de către cei ajunși în funcții. El spunea că democrația nu poate funcționa în asemenea condiții. Astăzi, se poate spune că însuși accesul celor calificați în funcții publice are probleme, încât nici simpla administrare nu are cum să reușească.
Fapt este că nu s-a format o cultură a evaluării persoanelor pentru roluri publice. De pildă, cine verbalizează lejer trece, fără alte probe, drept „priceput". Oricine este ales întrunește scoruri mari în sondaje, chiar dacă nu face mare lucru. Mărturisirea unei alegătoare: „acum îl votez pe acesta, că e șef, dar o să-l votez și pe altul, după ce va fi ales!" spune cam totul. Este destul ca unuia să-i fie înscenată o campanie, fie și mincinoasă, pentru a fi scos din joc. După plecarea unui guvern, desemnările se fac iute, ca cetățenilor să nu le treacă prin cap că ar avea ceva de spus, cu argumentul ridicol că țara trebuie guvernată, fie și la nimereală. Constituția este folosită în așa fel încât nimeni nu răspunde de ceva. Lipsind o cultură a evaluării, dar fiind mare voința de căpătuială, se dau rezolvări la plesneală, care sunt lăudate pompieristic la început și înfierate cu mânie la urmă.
Să luăm însă lucrurile de la rădăcină. În multe locuri - chiar în cele în care oamenii au parcurs școli - are trecere un fel de a gândi în pofida practicii cvasigenerale. Pe scară prea mare, de pildă, fapte nesemnificative ocupă timpul, căci distincția între esențial și neesențial s-a cam șters. Contează mai mult un lirism prăfuit decât constatări și explicații precise. Oportunismul este mai prețuit decât observația incomodă. În dezbateri, se discută nu atât subiectul, ci pe lângă acesta. Se replică nu la ceea ce se spune, ci la ceea ce nu s-a spus. Când trebuie evaluată o prestație, se invocă biografia, de obicei deformată, a autorului. Se falsifică în voie date și documente, crezându-se că „merge oricum". Se generalizează, în forță, fapte izolate. Unii au avut o majoritate parlamentară de vis pentru a face reforme indispensabile, dar nu au știut face ceva cu ea și s-au ocupat de rezolvări personale. Gama erorilor de gândire (în particular a sofismelor) este folosită din plin, ba chiar extinsă.
Acest fel de a gândi - aproximativ, dezlânat și fantezist -a fost numit justificat „gândirea magică". Ea proliferează într-o societate democratică săracă în dezbateri și într-o „societate mediatică" rău asimilată. Acestea par să-i fi deturnat pe mulți, care ajung să creadă că „gândirea magică" ar duce la mai mult decât la o brambureală stearpă.
„Gândirea magică" este, trebuie precizat, altceva decât gândirea fixată în jurul obiceiurilor, de care vorbea Frazer (în The Golden Bough). Ea nu este gândirea pe care o avea în vedere Wittgenstein (în Bemerkungen uber Frazers ...), când evoca sărutatul efigiilor, care ține de fapt de religie. Gândirea religioasă nu este prin natura ei magică. „Gândirea magică" nu este cea din poveștile baronului Münchhausen, care îl ridică pe cititor deasupra realităților (calul legat de turn care revine și continuă drumul, lupul ce mănâncă trupul unui cal în mers etc.). Spre deosebire de basm, „gândirea magică" pretinde că are de a face cu realitatea, chiar dacă grija ancorării factuale nu o preocupă.
Dacă vrem să circumscriem „gândirea magică", atunci se poate spune că este acel fel de gândire care ia faptele ca pretexte, nu ca suport continuu. Atunci când pleacă de la fapte, ea le preia parțial, refuzând să vadă realitatea în întregime. Iar atunci când explică cauzal, nu distinge între asocieri, contiguități, succesiuni și cauze și recurge la cauzele cele mai accesibile impresionării și comunicării rapide. Acestea sunt adesea transpuse în metafore, încât nu permit verificarea. „Gândirea magică" nu generează propoziții confirmabile sau măcar testabile, ci mituri. Există de multă vreme o listă considerabilă de mituri pe care le-a produs - precum „șeful clarvăzător", „femeia răzbătătoare", „îmbogățitul care a furat", „românul hoț", „americanul imperialist", „rusul cotropitor".
Mitul este înțeles, de la Levi-Strauss încoace, ca soluție spontană, emanând din „vis", adoptată de oameni spre a se apăra în fața unei naturi pe care nu o controlează. Altul este însă mitul generat de „gândirea magică" în „societatea mediatică" a zilelor noastre; el este mai mult decât înțelepciune spontană. Mitul este acum politic, adică un fel anume de a gândi încurajat insidios de forțe interesate să-și păstreze și să-și extindă puterea asupra societății.
De acest fapt ne dăm seama ușor, observând că miturile actuale nu sunt doar reacții la dificultăți, ci inițiative la concurența cu bunul simț și gândirea organizată și, în pofida acestora, spre a manipula cetățenii în scopuri politice. Iată câteva exemple.
„Mitul superiorității absolventului de studii în afara țării", bunăoară. Ca să previn vreo replică, spun de la început că am studiat cu cei mai mari gînditori în domeniul meu de pregătire, filosofia și sociologia, și am parcurs stagii de cercetare în universități și centre de referință din lume. Dar nu am considerat niciodată că acest fapt, care m-a bucurat, firește, îmi dă dreptul să pretind vreo insignă specială. Eram mereu convins că sunt ceea ce am învățat și pot să fac, nu ceea ce am avut ocazia să întâlnesc. Spus mai simplu, a studia în afara țării este un avantaj, dar nu înseamnă nicidecum că fiecare dintre cei care au parcurs o astfel de experiență este mai bun decât cei care au studiat în țară. Este păcat că universitățile din România se deteriorează de la o zi la alta (prin sărăcia de idei a celor care le gestionează, prin organizare după ureche și corupție ca niciodată). Dar, de aici nu rezultă că oricine a studiat în afară este mai bun decât un absolvent indigen inteligent și asiduu. În definitiv, trebuie pusă cu totul altfel întrebarea: care dintre cei care au studiat, înăuntru sau în afară, știe face ceva și ce anume poate face? Câți sunt de fapt nu doar buni executanți, ci pot asuma, la nevoie, o inițiativă de valoare publică? Nu cumva ar trebui să privim oamenii pe linia a ceea ce pot face, nu sub aspectul locurilor prin care au trecut?
Fără îndoială, recomandarea sănătoasă ce se poate da este ca fiecare să profite de ocaziile de a studia în afară. Din păcate, în loc să se discute cum să înmulțim posibilitățile ca tot mai mulți tineri să aibă ocazia de a combina studiul dinăuntru cu cel din afară, mitul de care vorbim este suplimentat mai recent cu un altul: „mitul superiorității celui care a avut funcții în afară". S-a ajuns, ca în nici o altă țară europeană, să se aducă cu pompă, în guvern, executanți de funcții oarecari din afară.
Dar și în acest caz, nu ar trebui să ne pierdem capul. Căci nimeni nu ar putea convinge că funcționarul marginal dintr-un birou bruxellez este mai specialist decât nenumărați oameni din țară care cunosc amănunțit domeniul. Să mai spunem că, până acum, nici o țară nu și-a trimis în reprezentare externă principalele forțe? Că recrutarea s-a făcut se știe cum?
Acestea nu sunt însă singurele mituri din politica actuală. Ele se asociază păgubos în România ultimilor zece ani cu „mitul superiorității tânărului". Auzi la tot pasul: „să vină tinerii!". O formulă de prisos, firește, căci tinerii vin oricum, prin forța timpului. Pe de altă parte, această deviză, lansată, cum atestă arhivele, de aspiranți care nu puteau ajunge prin merite la funcțiile râvnite ale șefilor lor, a fost instrumentată fără întârziere de puterea de atunci, pentru a scoate din cale rivali mai calificați și a-i înlocui cu începători manevrabili.
Efectele s-au văzut și vor afecta mult timp societatea noastră. În multe locuri au venit nu tineri valoroși, ci inși convenabili celor care manipulau. Indiciile sunt categorice: cu aceștia a sporit nepriceperea, dar și corupția. Iar pe acest fond, s-au acreditat internațional reproșul „sunteți corupți!" și recomandarea „nu vă puteți gestiona, vă trebuie manageri din afară!", care au vulnerabilizat țara în competițiile din lume. Se pot da numeroase exemple de instituții (ministere, agenții, universități etc.) în care destui inși au avansat nu prin merite, ci prin aceea că valorile au fost eliminate din cauza datei nașterii, după care au convertit totul în butaforie. S-a confirmat încă o dată, dacă mai era nevoie și cu ce costuri, că onestitatea și competența nu țin de vârstă.
Este curent, de asemenea, „mitul valorii conferite de funcție". S-a ajuns din nou la a considera că cine ajunge la un titlu mai mare este mai valoros. Destule nulități patente și inși cu performanțe banale devin peste noapte mari specialiști, chiar dacă nu au făcut nimic, doar pentru că cineva se ocupă să-i impună și să-i mediatizeze. Se cosmetizează biografii după ce se ajunge în funcții. Destui oameni se acomodează cu ele, căci mulți, altfel plini de neîncredere, caută să-și rezolve problema lor, fie și cu compromisul tăcerii: „nu are nici un merit, dar n-o să-mi bat cuie în talpă spunând-o tocmai eu!".
„Să vină altă clasă politică!" se clamează mai nou. „Mitul inocenților din afara politicii" este aruncat insistent pe piață de cei care nu au întrunit sufragiile cetățenilor, dar vor să-i înlăture pe cei care le au. Desigur, mulți dintre cei în funcții pot fi pătați și în mare parte sunt. Dar de unde rezultă că aspiranții care vociferează ar fi curați? De unde și până unde aceștia au rămas inocenți, stând în afara funcțiilor? Partide întregi călăresc astăzi melodia „schimbării clasei politice", fără să aibă vreo idee cum și fără să fie în stare să ofere cetățenilor altceva decât blamarea rivalilor.
Mai nou, circulă „mitul tehnocratului". Trecem peste faptul că la noi se face o confuzie jenantă între tehnocrat, independent și străinul de politică. Trecem peste faptul că tehnocrații, dacă cumva există, sunt în cu totul altă parte: manageri de firme sau bănci, care și ei trebuie văzuți individual, căci confuzia de valori din societate a afectat chiar și firme private. Dacă am admite, totuși, că ar fi posibilă competența tehnică fără opțiuni politice, se pune întrebarea: au fost aleși oare tehnocrați în funcții? Dacă privim câtuși de puțin sincer, răspunsul este negativ! Ar fi bine să avem cât mai multe păreri „tehnocratice". Până acum însă nimeni nu le-a observat.
Desigur, rămâne întrebarea: cum să fie selectați ocupanții funcțiilor publice? În situația actuală a României, continuă să fie indispensabile, după părerea mea, două măsuri corelate. Prima măsură ar fi valorificarea celor care ies în față cu proiecte în dezbaterea publică, care au ceva de spus și se pricep. Așa se procedează în societățile pe care le luăm ca reper. Nicăieri, desemnările de demnitari nu sunt trăite atât de agitat și executate atât de arbitrar, căci sunt pregătite din timp în sfera publică. A doua măsură ar fi desubiectivizarea deciziilor prin democratizare. Este o gravă confuzie culturală la noi aceea de a considera democrația ca simplă substituire a deciziei personale cu decizia câtorva. Din păcate, nici legislația nu este ferită de această confuzie. Capriciul decidenților, combinat cu recomandarea unor birouri oculte, hotărăsc. Nici acum nu s-a ajuns, din păcate, la selecția pe față, democratică, în sensul necorupt al noțiunii, iar rezultatele se impun și nu au cum să mire: amatorism, subdezvoltare, neajunsuri.
În discuția despre selecția demnitarilor, nu ar trebui să fie vorba doar despre ce a studiat omul (căci diplome prezintă cu duiumul mulți!), nici despre voință (căci nu lipsește la noi - chiar unii din cei de pe scena politică se mișcă spre orice ideologie dacă li se dau funcții!), nici despre facilitatea de a vorbi despre o temă (căci unii pot să turuie ore întregi pe orice temă!). Este vorba de capacitate atestată de a elabora proiecte, de pregătire conceptuală și de experiența unui traseu profesional concludent. Altfel, riscul este să vedem din nou inși al căror prim loc de muncă în viață este cel de ministru. Altfel, vedem inși care nu au condus vreodată o echipă de volei, dar se dau reformatori de domenii. Și ne explicăm realitatea acelora care, în vreme ce tăiau vârtos salarii și pensii, deplasau mari sume de la buget în buzunare private și partide.
S-a spus pe drept că „mitul politic" este „o teză explicativă empirică, dar de obicei neverificabilă, care presupune o teorie cauzală simplă a evenimentelor politice și se bucură de audiență largă. Este empirică pentru că își propune să explice evenimente reale. Nu este verificabilă pentru că nu se poate supune unei experimentări corespunzătoare. Este explicativă pentru că oferă cauze acestor evenimente reale" (M.L. Geis, The Language of Politics, Springer, New York, Berlin, 1987, p.29). Dar nu numai atât! Mai putem adăuga observația că mitul politic nu aduce niciodată soluții. El servește puterea unuia sau altuia, pentru ca, la urmă, să se plătească scump și să se accepte că, de fapt, a fost eșec.
„Miturile politice" înfloresc când se ocolește democrația deliberativă - din nepricepere sau voit, poate din amândouă. Supralicitarea celor cu studii și funcții în afară, „juniorocrația" și „tehnocrația" constituie efectul voinței de a limita dezbaterea și decizia democratică, iar recursul la „elite" stabilite ocult, rezultatul sărăciei de idei. O democrație bine înțeleasă și responsabil asumată le lasă în muzeul expedientelor nefaste și restabilește întâietatea bunului simț și a gândirii organizate, care, har Domnului, caracterizează majoritatea covârșitoare a oamenilor ce constituie societatea.
