Oare mai există?

Oare mai există?
Mă las al dracului de greu de impresionat, dar de data aceasta mă recunoşteam învins. Sedus. Strălucitor, cult, argumentativ, strateg. Diplomat, scriitor, prim-ministru al ţării sale şi de două ori ministru – la externe atrăsese atenţia planetei întregi printr-un discurs de foc la ONU, în 2003. Mă făcea să îmi dau seama, reînnoit, ce lipseşte României.

"Ştii, nu a intrat în prezidenţialele din 2012 pentru că nu avea conturile pline, nu pentru că nu ar fi primit cele 500 de validări necesare... În orice caz, acum se descurcă admirabil !". Confirm, gândindu-mă la consultanţa internaţională pe care o oferă marilor corporaţii, din Rusia în Qatar. Are statură şi credibilitate. A fost un om de Stat, nu doar un om politic. Şi nu un politician.

În alte ţări ca şi în România, dar din alte motive, clasa politică e parodiată pentru incapacitatea de soluţiona problemele interminabile de guvernare. Fireşte, critica se cere filtrată. Nu critici un om politic pentru ideile expuse şi apărate cu voinţă, convingere şi îndârjire în exprimare şi în acţiune. Critici excesul de discursuri, găunoase, lipsite de sens, de consens, de raţiune şi spirit. Democraţia trăieşte din schimbul de idei şi puncte de vedere izvorâte din lideri de opinie înarmaţi cu convingere şi mai ales cu experienţă personală trăită în sânul acelei societăţi. Legitimitatea derivă tocmai din această experienţă în viaţa socială, în dinamica economică regională sau naţională, şi coboară până la cartierul din care provii, ca om politic, sau cel în care trăieşti, în grupurile din care faci parte, în interacţiunea cu restul membrilor societăţii. Ceea ce se întâmplă cu noi, cu fiecare, e o reflexie din caleidoscopul unei ample vieţi comune, multiformă şi plină de potenţialităţi. Din ea îţi construieşti conştiinţa socială şi imaginea proiectată asupra celor din jur.

Nu critici un om politic în cursa pentru putere atunci când încearcă să-şi impună ideile legitime şi realiste, şlefuite prin experienţa socială cumulată. În fond, acesta e obiectivul ultim al acţiunii politice - sau de tip politic - exercitarea şi practicarea puterii, local sau naţional. Jocul de patru ani al mandatului creează însă reacţii diferite : fie o goană după promisiuni duse la capăt (cu rabat de calitate), fie un abandon în virtutea ideii că patru ani sunt insuficienţi şi mai bine nu începi ceea ce nu poţi termina. (Atunci mai bine îţi dai demisia...) Opinia publică - nici ea prea educată, detaliată, informată, nuanţată, versatilă şi întotdeauna curtată de rivalii celor de la putere - se schimbă şi oscilează înspre convingeri susţinute cu probabil aceeaşi vigoare, de alţi candidaţi. Echilibrul politic şi de guvernare e construit, în fond, tocmai prin aceste migrări de opinie şi alternanţe.

Omul politic are ca scop captarea unei adeziuni de grup suficient de puternice pentru a-şi asigura majoritatea. Politica îi va fi una de balans şi revizuiri într-un compromis integrator calculat al diverselor interese pe care, din vârf, va trebui să le gestioneze - fie numai şi pentru a crea un echilibru (provizoriu, dar indispensabil). La modul cel mai realist vorbind, înainte de a se releva societăţii în deplină capacitate, omul de Stat este -circumstanţele impun - un om politic. Prin aceasta, nu poate evita cedările, ajustările, concesiile, reculul de la propriile iniţiative sau schimbarea (temporară) de direcţie. Va recurge la strategii şi calcule utile în măsura în care, în circumstanţe viitoare favorabile, îi vor permite să dea măsura întregii sale valori. Un Churchill, un Kohl sau chiar un Juan Carlos al Spaniei, înainte de a reveni pe tron, au trecut prin aceste calcule pentru a accede la poziţia în care să-şi poată etala deplinătatea concepţiei de guvernare, guvernanţă şi de Stat. Rarissime - sau nicicând - (n-)au fost momente în care grandoarea unui om politic să se fi relevat ca prin graţie divină... Iată de ce Omul de Stat numără, în şirul calităţilor care-l construiesc, răbdarea şi stăpânirea Timpului. A reuni favorabil timpul şi locul este un atuu - însă devine o tragedie când timpul şi locul nu-şi întâlnesc omul de Stat pe măsura provocărilor care trebuie înfruntate.

Ce dă măsura unei staturi de Om de Stat? (E o statură, nu o măsură.)

Un raport cu Timpul. Omul de Stat are resorturile unui cunoscător amplu al istoriei şi societăţii, al experienţelor trecute ; în ele, recunoaşte abil ceea ce a forjat Naţiunea în timp, căile de succes, motivaţiile şi consecinţele. Pentru un Om de Stat, nimic din ceea ce constituie viitorul potenţial al Naţiunii, în sens pozitiv, nu trebuie sacrificat imediateţii prezentului.

Percepe interesul comun, real şi solid. Trecut prin disputele electorale şi legislative care fac viaţa politică - cu faţete urâte şi proaste -, Omul de Stat discearne chestiunile a căror soluţionare au un impact serios asupra bunăstării publice. Discerne între ceea ce înseamnă o victorie legitimă a unei majorităţi şi victoriile ‘politrucate' rupând valorile esenţiale, fondatoare, funcţionale, ale unei comunităţi. Un Om de Stat consimte la a-şi pune sub sechestru partizanatul şi interesul de grup politic în favoarea direcţiei cerute de interesul naţional: politic, economic, social, militar. Aceasta pentru că el înţelege etica socială şi politica de dincolo de politică. În politica ADEVARATA, a transcende limitele politicii e crucial. Trebuie să ştii să aperi soluţiile politice care nu sunt pe înţelesul tuturor. Când vremurile cer decizii viguroase pe plan social, economic, etic, este laş a accepta jumătăţile de măsură, paleativele populiste, falsul respect al societăţii pe care o trădezi astfel în intersele ei majore, fără altă perspectivă decât a hrăni o înşelătoare linişte imediată. Pentru aceasta, Omul de Stat are curaj - pentru că se ştie legitimat de vot, nu de sondaje de popularitate. În Stat, respectul şi admiraţia rece contează mai mult decât efuziunile de simpatie publică.

Nixon afirma, cu justeţe, că politicienii fug după un electorat care vrea, la rândul lui, doar un Om de Stat. Aşa este. Vrei calcul, discernământ, curaj, vigoare, convingere, luciditate, coordonare, transcendere, direcţie, cultură. Oare mai există ?

 

Comenteaza