Rigoletto este comprimat, până la urmă, în aria „Cortigiani, vil razza dannata" din scena implorării, când cere umilit curtenilor din Mantova să-i redea fiica răpită. Pe Figaro, din Bărbierul din Sevilla, îl găsim esențializat în aria „Largo al factotum". Regele Filip al II-lea din Don Carlos este captat în lamentația „Ella giammai m'amo". Sau pe marchizul de Posa, gata de sacrificiu suprem, în adresarea către Don Carlos, înaintea morții. Contele de Luna, din Trubadurul, se prezintă pe sine în scena din fața castelului Leonorei. Iar Don Carlo di Vargas, din Forța destinului, se lasă surprins sintetic în scena în care i se adresează neândurător lui Don Alvaro, grav rănit și identificat ca ucigașul involuntar al lui Calatrava.
Am putea lua în analiză multe alte roluri ce revin baritonului, ca și celorlalți soliști, cu arii sau alte fragmente caracteristice pentru asumarea vieții de către fiecare personaj. Opinia mea este că astăzi tocmai în expresivitatea personajelor în raport cu asumarea vieții este de căutat cel puțin miezul a ceea ce ne spune opera lirică. Singură luată, muzica nu devine operă, iar dacă devine, opera este cea care ne edifică asupra împletirii de destine exemplare, adâncind atât asumarea fiecărui destin cât și această împletire a tuturor destinelor prin muzică.
Hegel ne îndrepta atenția, atunci când aborda opera lirică, asupra muzicii, acceptând, desigur, că textul poate favoriza mesajul operei. Muzica instrumentală i se părea cheia muzicii în general, iar opera reușită intervenea pentru a transpune în spectacol ceea ce muzica sesiza mai adânc. Kierkegaard căuta mesajul cel mai profund al operei la nivelul muzicii. Pentru el, restul - textul înainte de toate - are importanță secundară. Wagner ne-a arătat că muzica nu este nicidecum totul în operă și că opera devine altceva decât un joc convențional numai dacă muzica și poezia fac corp comun. Nietzsche a legat muzica de viziunea asupra lumii, iar pe aceasta de destinul trăit de personaje. Adorno a reamintit că în operă miza este redarea a ceea ce este omenesc, încât căutarea de noi mijloace de expresie de către compozitor este de la început legitimă și indispensabilă. Wagner a pretins libretului plauzibilitate în raport cu istoria parcursă și s-a concentrat asupra personalității protofondatoare a unei serii istorice. Ratzinger și Küng au pus accent pe capacitatea unică a muzicii de a sugera prezența unei alte lumii decât cea experimentată de oameni în condițiile aspre ale istoriei.
Luând în seamă toate aceste abordări, eu aș pune în relief, înainte de toate, atunci când căutăm răspunsul la întrebarea „ce ne spune astăzi opera lirică?", întruchiparea destinelor în personaje. Opera lirică este ilustrarea întâlnirii destinelor exemplare cu ajutorul îngemănării literaturii și muzicii și expresia unei trăiri a lumii ca destin. Nu-l păstrăm oare în memorie pe Rigoletto ca întruchipare a ființei umane ce se mișcă îl lume condiționată de un handicap și nutrită de o iubire filială ce se izbește de brutalitatea anturajului? Nu-l îndrăgim pe Figaro pentru că găsește în meritele modeste ale profesiei sale, de care aproape toți au nevoie, punctul de sprijin al vieții sale printre capriciile de nestăpânit ale celor din jur? Nu ne stârnește interesul Filip al II-lea ca potentat sfâșiat între voința de putere și năzuința de a intra în grațiile amoroase ale logodnicei fiului său? Sau marchizul de Posa, ca personalitate oripilată de samavolnicii din jur, care alege să se sacrifice în numele prieteniei indestructibile și libertății? Nu ne atrage atenția contele de Luna prin convingerea că iubirea Leonorei i se cuvine doar lui, în virtutea poziției în ierahia societății? Nu ne impresionează Don Carlo de Calatrava prin obsedanta căutare a pedepsirii celor care au prilejuit moartea tatălui, chiar cu prețul propriei vieți? Pozitive, negative sau controversabile, personajele operei lirice întruchipează destine. Ele intră în interacțiuni, iar libretele izbutite articulează interacțiuni ele însele exemplare, dar opera lirică dobîndește o valoare aparte prin ceea ce reprezintă personajele caatare. Opera lirică își câștigă specificul și valoarea în fond prin forța exemplară a personajelor redate literar și muzical. (Fragment din conferința „Ce ne spune astăzi opera lirică?", susținută ca omagiu lui Nicolae Herlea, în 23 aprilie 2014, în programul „Medicină, cultură, artă", la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. Conferința în întregime se găsește pe andreimarga.eu.
