Orice aşteptare a fost însă infirmată. Se poate trage concluzia că, în condiţiile date, terorismul va mai lovi în Europa. Prea puţine date în jur indică altceva. Ameninţarea planează, dar cu terorismul democraţia nu are cum să coabiteze.
Democraţia nu poate nici să renunţe la valorile ei sau să le relativizeze, cum cere o dreaptă iluzionară. Dacă ar limita libertăţile şi drepturile existente, societăţile democratice nu ar face decât jocul celor care instrumentează terorismul. Mai nou, însă, terorismul ameninţă să ajungă la arme nucleare, ceea ce măreşte infinit pericolele deja existente. Ce este de făcut pentru a-l opri?
Nu ne putem substitui serviciilor secrete, care au în răspundere urmărirea fenomenului şi destrămarea din faşă a atacurilor. Foarte probabil că se lucrează cu forţe considerabile şi cu rezultate în această direcţie. Este însă cât se poate de evident că acţiunile secrete vizând demantelarea organizării terorismului - inclusiv a circuitelor bancare, a reţelelor informatice şi a logisticii ce îl întreţin - nu ajung. Terorismul s-a dezvoltat în ultimii anii chiar în pofida rezultatelor obţinute în combaterea lui. Aşadar, ce este de făcut în plus? Rezum răspunsul în câteva observaţii.
Terorismul a devenit un curent global şi nu are suport amăgirea răspândită că îi vizează doar pe unii sau alţii. El are în zilele noastre rangul unei strategii de reorganizare a societăţii, care include distrugerea democraţiilor. El adună militanţi nu numai din ţările Orientului Mijlociu, ci chiar din ţări europene, nu doar de ascendenţă islamică, ci diferite alte ascendenţe. Terorismul nu se mai reduce la iniţiative ale unor grupuri sau indivizi răzleţi, ci este acţiunea plănuită a unor reţele susţinute de state şi de personalităţi publice. El s-a organizat ca stat, dar sprijinirea lui vine, cum s-a observat, dinăuntrul a peste treizeci de alte state.
Fiind un curent global cu astfel de date, terorismul nu poate fi oprit decât de o alianţă globală. Va fi succes în oprirea terorismului numai dacă Uniunea Europeană, SUA, Rusia, China îşi dau mâna. Orice fisură în relaţia acestora îl avantajează. Nu vor fi rezultate decât dacă ţările care se ataşează frontului ce i se opune cooperează nu doar atunci când sunt afectate direct, ci pe întregul front, fără rezerve.
Terorismul are - cum a spus-o la timpul potrivit unul dintre cei mai mari teologi ai creştinătăţii - surse religioase. Nu discutăm dacă religia este preluată propriu-zis sau nu, căci nu acest aspect este în prim plan. Când Benedict al XVI-lea a adus în discuţie opoziţia dintre promovarea prin convingere a religiei şi promovarea ei cu spada, unii au sărit, dar acum se vede din plin că a avut dreptate. Terorismul se alimentează din interpretări religioase ale unei părţi a Islamului - nu ale întregului Islam, care este, la rândul său, diferenţiat - încât, dacă vrem să oprim terorismul atunci o discuţie clarificatoare trebuie să aibă loc între Biserici şi Islam. Numai dacă intervin înţelegerea şi acţiuni comune la acest nivel se poate schimba situaţia de astăzi.
Desigur că, neavând o coordonare autorizată - ceva analog marilor rabini (în iudaism), papei (în catolicism), patrarhilor (în ordoxie) sau conferinţelor episcopale (în protestantism) - Islamul rămâne mai dependent de contexte şi imami. Întrucât acţiunile teroriste ţin până la urmă de responsabili citaţi în documentele terorismului, este evident că rolul interpretărilor trebuie recunoscut. Aceia dintre imami care spun că Islamul nu justifică omorârea oamenilor impun respect, dar cineva trebuie să-şi asume răspunderea trasării liniilor de demarcaţie între interpretările ce se dau Coranului. Religia ţine, ca totdeauna, de conştiinţă, dar a încetat să mai fie doar o chestiune privată.
Aşa cum un cunoscut istoric al lumii contemporane a arătat, chemarea lansată printre imami europeni: „adaptaţi-vă, dar nu vă integraţi!", creează o problemă grea pe continent. O comparaţie simplă este sugestivă. După ce au fost siliţi la diasporă, evreii s-au integrat în societăţile respective până la a lua iniţiativa dezvoltării. Părinţii fondatori ai SUA citeau în ebraică, chiar dacă nu toţi aveau ascendenţă iudaică. Newton, Mendelssohn, Ricardo, Disraeli, Abraham Lincoln, Mendel, Atatürk, Rathenau, Max Weber, Einstein, Husserl, Mendes France, Kissinger şi nenumăraţi alţii sunt, în timp, exemple de integrare. Migraţia chineză este o forţă a dezvoltării unde se află, la fel migraţia europeană. Sunt şi alte exemple. Terorismul nu procură prestigiu grupurilor din care se recrutează executanţii săi. Oricum, o discuţie cu imigraţia islamică în Europa şi cu cei care o reprezintă a devenit, în condiţiile în care viaţa tuturor este periclitată, mai mult decât necesară.
Fenomenul prezenţei islamice în Europa nu ar trebui abordat prin politizare curentă, căci aceasta nu dă rezultatele dorite. Unii europeni acuză sever multiculturalismul ca fiind la originea a ceea ce se petrece. În fapt, uneori este la origine, alteori nu! Multiculturalismul - înţeles ca asumare lucidă a situaţiei în care există mai multe culturi ce vor trebui să convieţuiască, dacă nu vor să se nimicească - este inevitabil pe glob. Nu aici este problema. În fapt, neajunsul apare dacă multiculturalismul nu recunoaşte baza universală a convieţuirii dată de libertăţile şi drepturile omului şi nu se prelungeşte în interculturalism. Libertăţile şi drepturile acestea sunt valori fondatoare ale civilizaţiei europene şi ale democraţiei şi nu sunt discutabile. Nu dă rezultate un multiculturalism care înseamnă ghettoizarea. Acest multiculturalism trebuie părăsit, fiind plin de pericole.
Mulţi europeni acuză actuala imigraţie din ţări ale Orientului Mijlociu. Chestiunea nu ar trebui tratată în grabă. Este evident că s-a profitat de migraţie pentru a strecura terorişti în spaţiul european. Migraţia populaţiilor nu este tocmai nouă şi nu poate fi oprită câtă vreme ţările bazate pe economii de export o încurajează sistematic. Ceea ce trebuie asumat, însă, este că nu va mai fi posibilă o imigraţie fără control riguros, nu numai sub aspectul pregătirii profesionale a celor care vin, ci si sub aspectul implicaţiilor de securitate pentru ţara primitoare.
Unii europeni propun expulzarea suspecţilor cu argumentul că mai bine greşeşti expulzând, decât să fie omorâţi oameni. Argumentul nu este neglijabil, căci în joc este viaţa oricăruia. Numai că nici ţările europene nu pot lua măsuri de expulzare la grămadă, fără să se trezească cu măsuri în reciprocitate, din partea altor ţări. Examinarea precisă a fiecărui caz rămâne calea de urmat.
Unii, interesaţi mai mult să li se audă vocea decât să rezolve problema, cred că Europa ar fi „cetatea asediată". Percepţia este parţială şi optica îngustă. Asediate sunt şi SUA şi Rusia şi China şi Japonia şi alte ţări, doar că acestea ştiu să opereze mai organizat şi mai energic împotriva terorismului. Se poate spune fără ezitare că nu este fructuoasă perspectiva centrată pe sine, căci nu este realistă. Europa unită va trebui însă să-şi lămurească starea capacităţii ei administrative. Valul imigranţilor din ultimii ani a arătat fără echivoc că această capacitate este modestă, sub nevoi. Nu se poate vorbi la propriu de Uniune Europeană ca entitate în cazul în care capacitatea ei de administrare este cea de acum. Egoismele curente, atomizarea vieţii, slaba capacitate de administrare sunt tocmai terenul de care terorismul şi ideologii săi profită copios. În orice caz, compromisurile deloc înţelepte din ultimele decenii în selecţia personalului la toate nivelele se simt în carenţele acestei capacităţi a Europei unite şi ar trebui să dea de gândit
Executanţii terorismului sunt covârşitor persoane ieşite nu de mult de pe băncile liceelor şi facultăţilor. Nu se poate opri terorismul fără a chestiona educaţia.
O latură a chestiunii se referă la educaţia din unele ţări islamice. Câtă vreme nu intervine o schimbare spre asumarea originii comune a religiilor monoteiste ale epocii noastre şi nu se renunţă la stigmatizarea celorlalţi ca „păcătoşi", „renegaţi" sau mai rău, o schimbare în însăşi educaţia ce se distribuie, câtă vreme nu se iau în seamă datele istoriei, această educaţie nu poate pregăti noile generaţii decât pentru o confruntare, imediată sau de mai târziu. În orice caz, ceea ce se petrece în educaţie nu poate fi socotit doar simplă retorică.
O altă latură vizează educaţia europeană. Aceasta nu va putea înainta fără să-şi corecteze orientările. Sub pretextul formării profesionale pentru economia de piaţă, educaţia pentru valori nu ar trebui depreciată sau îndeplinită ca simplă anexă. Pericolele sunt deja prea mari pentru a nu proceda la o schimbare prin care educaţia pentru valori să fie repusă efectiv în funcţiune
Mai este de observat că terorismul actual nu este nicidecum rezultatul situaţiei în care se află diferitele comunităţi ale imigranţilor din ţările Europei. Recurg în fapt la terorism membri ai unor comunităţi din ţările europene cele mai dezvoltate, care beneficiază oricum de avantajele dezvoltării tehnologice, economice şi sociale din acele ţări. Terorismul de astăzi, adică mânuirea bombelor pentru omorârea cât mai multor oameni prin gesturi sinucigaşe, are cauze sesizabil situate peste cele economice şi sociale.
Aceste cauze rezidă în strategii, organizări şi ideologii ce vin mai de departe, din altă parte. S-a intrat pe nesimţite în război, inclusiv în războiul culturilor. Aşa stând lucrurile, nu ar trebui să ne simţim dispensaţi de întrebări cu privire la capacitatea integrativă a societăţilor din Europa unită. O discuţie calificată asupra acesteia şi asupra culturii ar trebui deschisă neîntârziat. Din capul locului este limpede faptul că darwinismul social al ultimelor decenii nu este soluţie nici chiar în competiţia culturilor, iar civilizaţia europeană are nevoie deja de o alternativă la acesta.
