Puteam să mă gândesc, firește, la altcineva, de exemplu la eroina operei lirice omonime a lui Alban Berg, despre care tocmai vorbisem la reuniunea organizată de medici la Muzeul de Artă. Nu este, desigur, nici o legătură între cei doi, afară de aceea că aventuroasa dansatoare din libretul operei și vagabondul sărman de pe străzile clujene înfruntau lumi în care nu se puteau încadra, prima datorită pornirilor proprii, al doilea fiind izolat ca urmare a unei infirmități.
Cine era Lulu de la Cluj? Pe cât știu, un om din preajma noastră, cu o vîrstă pe care cei mai mulți doar o aproximam. Trecuse prin ani petrecându-și ziua în jurul cafenelelor frecventate de studenți, căutând să se amestece printre ceilalți, pentru minimă protecție. Unii îl tratau cu suficiență, de „sus”, fiind gata să-l alunge. Studenți din diferite generații, multe la număr, îl cunoșteau și-l apelau de la distanță, încât am presupus că nu este adolescent, chiar dacă manifestările sale, ce mimau bărbăția, sugerau uneori o adolescență întârziată! Era îmbrăcat de multe ori cu haine la întîmplare, punînd peste ele un palton primit sau găsit undeva abandonat. Paltonul îl purta și pe soare, semn că dormea improvizat.
Peste toate, arăta mai curând zdrențuit, în afară de zilele de sărbătoare, când punea pe trupul său, vizibil infirm, o cămașă purtată înainte de alții și o cravată șifonată, spre a fi în rând cu lumea. Dacă îi plăteai o cafea sau îi întindeai o bucată de pâine cu parizer sau biscuiți, era mișcat și-ți mulțumea lăcrimând ușor. Nu era taciturn și nici umil, ci căuta să fie recunoscut aidoma celorlalți. Atunci când în urma sa se adunau copii, care-l socoteau o apariție ciudată, reacționa și spunea lucrurilor pe nume: „lăsați-mă în pace!”, „nu mă enervați, că mă reped în voi!”, „discutați cu părinții voștri!”, „nu-i bine ce îmi faceți!”, “să mergem și să câștigăm!”, etc.
Probabil că viața lui s-a desfășurat la fel și după ce nu l-am mai văzut. Am aflat că arhiepiscopul Bartolomeu a avut grijă să i se facă o înmormîntare creștinească. M-am bucurat că și alții au văzut în Lulu nu doar vagabondul, insul îmbrăcat cu vechituri abandonate, omul cu sănătate la limită, ci o ființă fragilă care căuta, de fapt, o simplă recunoaștere printre cei din jur.
Sunt mulți oameni de care ne amintim, chiar dacă nu sunt apropiații noștri sau nu am avut vreo relație cu ei. De ce îmi amintesc de Lulu? Dintr-un motiv concret, înainte de orice. În viața noastră se perindă multe personaje – de la modestul vecin, care se bucură că are o brumă de pensie, trecând prin funcționarul care-ți evocă ce excrocherii fac mai marii lui, prin slujbașul amenințat cu reducerea postului pe care l-a agonisit cu chin, prin țăranii oropsiți care mărturisesc că nu mai înțeleg nimic și te întreabă ce va fi, la fanfaronul cu o ascensiune nemeritată sau nulitatea care a prins o carieră grație părinților, la oamenii reflexivi, care își dau seama în ce lume se află și năzuiesc la un liman, fie el și iluzoriu, în condițiile date. Lulu întruchipa omul deja lovit de soartă, dar care voia să fie – într-o lume prea puțin atentă la celălalt și arogantă față de neputincios – printre ceilalți și care se bucura să fie recunoscut, ca ființă doar. Fără emfază și fără umilință.
Mi-l amintesc pe Lulu și dintr-un alt motiv, mai larg, pe care, cu timpul, l-am distins mai bine. Dezbaterea publică își ia inevitabil repere. Bunăoară, tabloidele iau ca reper îmbuibații care-și permit escapade și etalează pretenții. Propaganda politică sugerează că lumea este compusă doar din cei care au reușit driblând împrejurările. Cei bănoși lasă să se creadă că respectul maxim îl merită cei mai iute de picior. Reportajele se fac adesea în optica celor care au izbutit. Categorii întregi de oameni întrețin opinia după care lumea ar fi în ordine.
Un Lulu – căci, trebuie spus, sunt, din nefericire, enorm de mulți Lulu în jurul nostru – semnalează continuu, prin simpla lor existență, că viața reală este dincoace de convențiile dezbaterii publice. Câtă vreme aceasta rămâne captivă tabloidelor, propagandei politice, celor bănoși, cu un cuvânt suficienței! Și sărmanul de orice fel ar trebui luat în seamă, mai ales într-o societate, ca a noastră, tot mai populată astăzi de sărmani. Aceștia prezintă, fie și doar intuitiv, o perspectivă care nu este oarecare asupra lumii din jur, ce va trebui prețuită.
Ne amintim că zdrențărosul Diogene din Sinope a călcat pe covoarele scumpe ale lui Platon, care-l invitase la el acasă, spunând: „calc în picioare orgoliul lui Platon!”. La care Platon, pătrunzător, a răspuns: „da, calci, dar cu alt orgoliu!”. Probabil că Diogene nu era sărman, ci doar marginal. Dar faptul nu schimbă lucrurile. Opinia mea este că așa cum nu putem lua orgoliul lui Platon ca singur reper al evaluărilor, căci este apanajul doar al reușiților vieții, tot astfel nici orgoliul sărmanului nu poate fi, singur, reper, căci nu duce la reușite în raport cu provocările destinului.
Într-adevăr, Peter Slotedijk (cu "Kritik der zynischen Vernunft", 1983) a căutat să facă reper din kynismosul lui Diogene spre a înfrunta cinismul ce s-a instalat din cu totul alte resurse în societatea modernă. Este adevărat că David l-a biruit pe Goliat, dar acum s-a ajuns ca Goliat să-i amintească micuțului David cine este „jos”, cine este „sus” și mai cu seamă cine decide. Resursele care-i dau lui Goliat această șansă sunt, însă, mari, încât nu pot fi biruite de orgoliul sărmanului. Oricât de mulți ar fi sărmanii. Dar orgoliul sărmanului rămâne deocamdată cel mai bun leac împotriva suficienței pe care resursele puterii lui Goliat le generează continuu. Acesta este al doilea motiv pentru care mi-l amintesc pe Lulu.
Andrei MARGA
