‘Să fiu sincer, habar-n-am. Dacă ai fi fost cineva, te-aş recunoaşte. Sau mai precis ar merita efortul să te recunosc. Pentru asta trebuie să am motive. Bune de tot.'
Până la un punct, înţelegi. Înţelegi că un anumit cuantum de performanţă constituie în cele din urmă un soclu de proeminenţă, şi e absolut meritoriu; dar când fiecare şofer de SUV cu ochelari de soare D&G, fiecare frămânător de aluat dintr-o emisiune cu oareşcare rating, fiecare mic afacerist, mai mult sau mai puţin prosper, fiecare şefuţ de rangul trei, fiecare blogger şi fiecare clubber îşi face evaluarea ca ‘greu' al societăţii sau îşi asumă privilegiul celebrităţii, te întrebi oare cât de simpluţă o fi lumea pentru ei... Şi oricât ai surâde, îngăduitor, odată şi odată tot va trebui să delimitezi şi discerni între vulturi, fluturaşi şi molii.
Presa internaţională se amuză inclusiv când vreun star consarcat de Hollywood calcă strâmb cu asemenea întrebări pentru a obţine vreun avantaj de moment. Ce să mai spui când auzi întrebarea ţâşnind din guriţa unei dive sau unui div de provincie, cu acel amestec de convingere, emfază, autoflatare şi certitudinea că-ţi dă o lecţie - ersatz pentru tot ceea ce lipseşte: altitudine socială, prestigiu, recunoaştere. Râzi cu spume. Bate la ochi contrastul dintre cei care recurg la trâmbiţare pentru a-şi marca prezenţa - şi cei departe de a avea nevoie să o folosească, bine poziţionaţi. Nu e vorba de recunoaştere "pe stradă", într-o tipologie de star (aşa cum recunoşti o duduie triplu-siliconată, un bretonaş de europarlamentară agramată sau gelul epatant al unui jucător de fotbal; cui îi plasă?) E vorba de recunoaşterea importanţei, a greutăţii, a influenţei, recunoaşterea a ceea ce dă relevanţă şi capacitate decizională. Meciurile astea se joacă în liga grea, nu la bodegile trendy.
"Păi tu ştii cine-s eu?" Evident, nici ei nu au habar. Stai şi te-ntrebi: oare e un gest de protecţie, camuflaj de neputinţă, sau chiar mizează pe a-ţi vinde iluzia că şed pe vârfuri de societate? Ce or fi crezând oare, că impresionează instant atunci când tu, unul, trăind într-o lume globalizată în care criteriile de succes, talent, înzestrare, realizări, imagine, relaţii, ş.a., ştii că toate acestea se măsoară la standarde absolut olimpiene?
Trebuie reglat simţul proporţiei. Duş rece pentru ţânci. Ai participat la conducerea unei ţări, ţi-ai lăsat amprenta asupra istoriei naţiunii, ai avut responsabilităţi de top sau poziţii în businessul corporate, în societatea civilă, în organizaţii internaţionale, în mediile culturale sau în viaţa spirituală a vreunei comunităţi naţionale? Te sună guvernele a două-trei ţări ca să îţi ceară sfatul şi să îi consiliezi pentru că ai o expertiză excelentă ca om de Stat şi e nevoie de ea? Eşti atât de împlinit încât ai devenit "bankable" ca artist, arhitect, scriitor sau sportiv de elită? Colecţia ta de artă e solicitată de muzee pentru expoziţii naţionale şi internaţionale (măcar în România dacă nu la New-York, Veneţia, Tokyo, Londra sau Paris)? Ieşi cumva la vânătoare cu doi arhiduci, vreun rege şi poate Putin? Eşti invitat la aniversări de miliardari şi CEOs? (Dacă da, "do you B.I."?) Intri când vrei la Hurlingham, Corviglia sau Cercle de l'Union Interalliée?
Dacă da, e perfect şi atunci eu ar trebui să ştiu cine eşti. Dacă nu, las-o moale. Întotdeauna standardele se clasează de sus în jos, niciodată invers; pentru că de jos adesea nici nu ai idee cât de sus se poate ajunge. Iar dacă vrei să copleşeşti pe cineva cu tine însuţi, e bine să cunoşti la ce ar trebui să te raportezi. Vrei respect? Ştii ce-nseamnă ? Respectus, re-spicere: faptul că (literalmente) mă uit înapoi la tine, că am consideraţie. Dar respectul e una, admiraţia e alta, iar stima înseamnă şi mai mai mult.
Şi nu e vorba de snobism (vorba vine: prefer un snob unui ignorant); e vorba de criterii. Pur şi simplu criterii. Pentru că fără ele apare eternul risc al suficienţei, mediocritatea patentă, şi - în ultimă instanţă - ratarea de oportunităţi prin vanitate şi blamabilă ignoranţă.
"Păi tu ştii cine sunt eu?" Până una alta, frăţică, mi se rupe.
