Păstrează-ți principiile, chiar dacă este să pierzi mandatul!

Într-o atmosferă de political correctness, în care conformismul bântuie nestingherit printre lideri politici și intelectuali, reflecțiile lui Helmut Schmidt erau la polul opus.

De aceea, pe piața cărților s-au înmulțit nu numai evocările biografice ce i se consacră, ci și interviurile cu fostul cancelar federal. Dintre acestea din urmă se detașează cel realizat de redactorul șef al săptămânalului Die Zeit, Giovanni di Lorenzo, sub titlul "Auf eine Zigarette mit Helmut Schmidt" (Kiepenheuer & Witsch, Köln, 2016). Formula aleasă, câte un interviu la o proverbială țigară, vreme de săptămâni, a dus la etalarea unor vederi deloc convenționale într-o carte fermecătoare, ce ia distanță de degradarea actuală a politicii. 

Poate că nu întâmplător, volumul debutează cu relatarea celei care a gestionat miile de pagini ale cărților lui Helmut Schmidt. Secretara pune în lumină delicatețea autorului. Atunci când întreba la telefon “ați primit manuscrisul?” trebuia înțeles de fapt “cât de avansată este dactilografierea?”, când întrebarea era “manuscrisul este lizibil?”, trebuia tradus: “aș vrea să primesc textul dactilografiat”. Vis-a-vis de pălăvrăgeala care a umplut interacțiunile oamenilor, la Helmut Schmidt “laudă era atunci când nu spunea nimic (Lob war wenn er gar nichts sagt)” (p. 15). La el cuvintele și tăcerile aveau întotdeauna greutate.

Pentru a-și scrie cărțile, Helmut Schmidt își lua din când în când ceea ce numea “concediu de muncă (Arbeitsurlaub)”. La nouăzeci de ani, continua să sublinieze că încă nu s-a pensionat (p. 176) și-și vedea secretul în  “disciplina de sine (Selbstdisziplin)”. În timp, aceasta a făcut, de pildă,  ca discursurile sale parlamentare, rostite de a lungul a treizeci de ani, să poată fi subscrise și astăzi, fără modificări (p. 67). În fapt, Helmut Schmidt a readus raționarea la rigoare, cuvintele la semnificația proprie, înăuntrul unei civilități caracteristice.

Interviurile aruncă lumini interesante asupra biografiei lui Helmut Schmidt. Împreună cu tatăl său, a parcurs cu repulsie și plin de teamă regimul nazismului, unul dintre bunici fiind evreu (p. 35). Școala, mai mult decât universitatea, l-a făcut capabil să lucreze independent (p. 142). A practicat toate sporturile, afară de ski – prea scump pentru cineva din Hamburg (p. 81). Din război și din prizonierat s-a ales cu un reumatism, încât organismul său a fost devreme lovit de suferință și a trebuit să se susțină cu un baston.

Deși cu cinci intervenții pe cord (p. 207), a muncit mult, de fapt cât a trăit. La peste nouăzeci de ani, spunea că a  avut „mii de boli“, dar nu a mai răcit de mult, poate din cauza nicotinei (p. 71). A preferat meniuri naturale – legume, fructe, enorm de multă cafea cu lapte și ceai, cu mult zahăr – și a fost reticent față de mesele oficiale (p. 56). Concediile le-a petrecut într-un loc izolat din nordul Germaniei, unde, împreună cu soția, au amenajat o suprafață pustie, întreținând vegetația crescută natural, cu semințe aduse de vânt, grădină care astăzi interesează botaniștii.

Nu se considera un exemplu public, fiind fumător înveterat, și nu dădea sfaturi de viață, dacă nu i se cereau (p. 125). Aprecia orice contradicție la ceea ce spunea (p. 197). În fiecare seară, înainte de culcare, citea din cărți de specialitate – istorie, finanțe, științe (p. 112). Relua frecvent lectura scrierilor lui Max Weber. Considera că „cine nu citește, rămâne prost (jemand, der nicht liest, bleibt dumm)“ (p. 114).

Socotea că „totul pe lume este risc“, inclusiv „iubirea (Liebe)“ (p. 199). Helmut Schmidt s-a lăsat călăuzit de maxima ilustrului teolog Reinhold Niebuhr: să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea puterea de a schimba lucrurile pe care le putem schimba, răbdarea de a suporta lucrurile pe care nu le putem schimba și înțelepciunea de a face distincția între cele două feluri de lucruri (p. 65).

În cultura actuală, reflecțiile asupra politicii contează în multe cazuri doar pentru că sunt ale unor autori care au ocupat funcții notorii. Regula nu este valabilă în cazul lui Helmut Schmidt. La el contează, înainte de orice, nu funcțiile deținute, ci forța și relevanța gândirii proprii. Hannah Arendt susținea, la nivelul anilor șaizeci, că veracitatea (spunerea a ceea ce se gândește, onestitatea, cinstea, cum se zice la noi) nu a fost enumerată printre virtuțile din politică. Helmut Schmidt a corectat-o, pe bună dreptate, cu observația că Aristotel a tematizat, totuși, adevărul în politică (p. 145). Și în fotbal se driblează, argumenta el, dar aceasta nu înseamnă că jucătorul trebuie să trișeze.

Helmut Schmidt a constatat pe cont propriu că mass media au schimbat profund politica – și nu doar în bine (p.146). Pe de altă parte, spunea el, oamenii se lasă ușor înșelați prin mediatizare (p.147). El insista asupra efectelor perverse ale talkshow-urilor – cărora le-a preferat totdeauna interviurile în doi, cel mult trei. Talkshow-ul,  spunea Helmut Schmidt,  a subminat Parlamentul (p. 37-39) mutînd interesul pe prezentare (înfățișare, îmbrăcăminte, coafură etc.), în dauna viziunilor și argumentelor, și nu este decât “circul” din deviza panem et circenses (p.79), care călăuzește politica cinică. 

Helmut Schmidt s-a pronunțat mereu critic la adresa proliferării “aranjistului (Macher)” în viața publică, preferând  politicieni care rămân fideli principiilor. Păstrează-ți principiile, chiar dacă este să-ți pierzi mandatul! (p. 32) era deviza sa, iar Willy Brandt, exemplul la îndemână (p. 131-133). A considerat mereu că  partidele au nevoie de lideri, președinții acestora nefiind niciodată destul (p.30), și de lămurirea principiilor. Aceasta și în situația în care, cu cât un partid este mai fără principii, cu atât este mai puțin periclitat de sciziuni (p. 31). 

Helmut Schmidt s-a împotrivit măririi salariilor politicienilor (p. 108) și îmbogățirii pe seama funcțiilor publice. El spunea că a avut ipotecă pe casa pe care și-a construit-o și după ce nu a mai fost cancelar (p. 110). Când Gerd Bucerius l-a invitat să devină coeditor al prestigiosului săpătămânal Die Zeit și i-a cerut să-și stabilescă singur salariul, l-a fixat egal cu cel al altui ocupant al unei asemenea funcții (p. 164). Nu a mers niciodată în sauna potentaților care l-au invitat să-i viziteze (p. 87).

Supravegherea convorbirilor cetățenilor, ce se extinde chiar în statele democratice din zilele noastre, Helmut Schmidt a socotit-o efect imparabil al tehnologiei (p. 236). În opinia sa, anticiparea de către George Orwell a extinderii controlului din partea instituțiilor se confirmă și nu avem deocamdată alternativă. Cât privește imigrația în Germania, el spune că a oprit-o, spre a nu provoca xenophobie înăuntru (p. 135).

Apelul său a fost la luciditate – acceptând că nu se pot integra populații de străini, de orice mărime, fără a avea reacții interne. Cel mai mare succes politic al său îl socotea decizia de a merge la Shanghai imediat după Tienanmen (p. 212-213), când s-a prevenit un “război rece” cu China și s-a păstrat un curs pozitiv al cooperării internaționale.

Helmut Schmidt avea pregătire în economie și a fost totdeauna respectat pentru elaboratele sale vederi asupra economiei. El considera că “toate prognozele economice sunt nesigure, precum previziunile vremii de afară (alle ökonomischen Prognosen sind unzuverlässig – genauso wie Wetterprognosen)” (p. 20). A fost adept al “statului social (Sozialstaat)”, pe care îl socotea o mare realizare culturală (p. 225), și a pledat pentru  sporiri de salarii ce nu antrenează creșterea inflației (p. 174). Una dintre problemele lumii actuale vine, potrivit opiniei sale, din lipsa unei coordonări  a finanțelor mondiale (p. 21).

“Economia lumii are nevoie de reguli valabile global și supraveghere a circulației monetare și a capitalurilor, pentru toți participanții la circulație și pentru toate instrumentele financiare folosite de aceștia” (p.242). În acest moment este indispensabil, spre a preveni noi crize, un acord global între Uniunea Europeană, SUA, China, Rusia, India, Japonia, OPEC și alte țări.

În calitate de ministru federal al apărării și, cu atât mai mult, în cea de cancelar federal, Helmut Schmidt a participat la decizii cruciale (p. 92-93) de consolidare a Alianței Nord-Atlantice. Solidaritatea cu SUA și democratizarea în profunzime a Germaniei au fost axiome ale concepției sale politice.

El a privit mereu înfrângerea din 1945 a Germaniei naziste, de către coaliția multor națiuni, ca o “eliberare” pentru Germania (p. 25) și a exprimat îndatorarea profundă a acestei țări față de americani. Aceasta nu l-a împiedicat să exprime, de asemenea, rezerve față de evoluții ulterioare (p. 23) și să-și declare dezacordul cu ceea ce a intervenit după 2000 (p. 102). El a fost un critic sever al administrației lui George Bush Jr., inclusiv pentru tratamentul minimizant aplicat Europei (p. 104).

Format în cadrele unei social-democrații ce a respins de la început comunismul și venind din cercurile succesiunii lui Fritz Erler, Helmut Schmidt a pledat pentru o politică temeinic gândită față de Rusia. El a cerut luarea în considerare a ponderii tradiției autocratice în evaluarea politicii Rusiei, dar și a schimbărilor ce au loc inevitabil (p.85). A pledat pentru detensionarea relațiilor luând în seamă, în mod realist, raporturile strategice, inclusiv militare, dar și “sentimentele politice” (p. 231) ale tuturor părților. El a spus mereu că “recursul la boicot nu aduce nimic” (p. 153) și a criticat improvizațiile. 

Helmut Schmidt mărturisea că citește zilnic zece ziare, nu ascultă radio-ul și nu se uită la televizor (p. 168). Odată  devenit editor al unei publicații de referință mondială, el  a consacrat reflecții mai ample și deosebit de precise impactului și rolului presei. Este un fapt care dă de gândit, spunea el, că terorismul actual, care este esențial de proveniență islamică (p. 73-74), profită de deschiderea fără rețineri a presei diferitelor democrații spre discutarea a ceea ce se petrece în jur (p. 74). 

Presa, observa Helmut Schmidt pe de altă parte, s-a schimbat însă în societățile deschise, odată cu apariția concernelor și mărirea puterii celor care le conduc (p. 75). Pe suprafața multor publicații, se observă “alinierea” viziunilor și evaluărilor. La timpul său, Axel Springer, bunăoară, a impus pe scară mare „unilateralitățile“ unei viziuni proprii, formată la un moment dat. Ceea ce este de semnalat însă astăzi este alunecarea presei în analiza psihologică a politicienilor. În opinia sa, aici este o eroare gravă, căci “psihologia nu explică politica” (p. 169), aceasta din urmă fiind mult mai mult decât trăire personală.

Politicianul veritabil, argumenta  Helmut Schmidt,  trebuie să se poată susține în fața presei. O poate face, însă, numai câștigînd cursa mediatizării la televiziune (p. 76). Opinia presei nu ai cum să o iei decât așa cum luăm vremea de afară: nu o putem schimba singuri (p. 77). Helmut Schmidt mărturisea că a recurs de multe ori, spre a reacționa la relatări incorecte, la acele scrisori din partea cititorilor (Leserbriefe), care sunt folosite în presa germană ca mijloc de publicare, totuși, a opiniei alternative la articole. La întrebarea dacă se simte jurnalist, după un sfert de secol petrecut ca editor la Die Zeit, Helmut Schmidt a răspuns: “nu, căci, simplu spus, eu nu pot să mă dezobișnuiesc să lucrez temeinic!” (p. 78).

Dintre arte, Helmut Schmidt a iubit pictura – El Greco fiind preferatul său – și muzica. El vorbea de “incredibila claritate a muzicii lui Bach” (p. 94) și-și declara preferința, de asemenea, pentru Brahms și Mahler (p.96), precum și pentru jazz (p. 100). Considera că von Karajan, Celibidache și Bernstein sunt, împreună,  cei mai mari dirijori care au fost. Când cânta la pian, Helmut Schmidt se adâncea în partitură și în muzică, încât orice altceva era suspendat. Aspira și aici, de fapt, la temeinicie, asumându-și că, atunci când întreprinzi ceva, e firesc să cauți să o faci cât mai aproape de ireproșabil.

Andrei MARGA

www.andreimarga.eu