Aproape de acest deșert se află câteva dintre cele mai importante mine de cupru din lume, Chile deținând peste un sfert din rezervele mondiale din acest important metal. Producția de cupru necesită consumuri imense de curent electric. O alăturare fericită, veți zice. Și totuși...
Chile a beneficiat din plin de cererea uriașă de cupru. Între 1994 și 2014, producția mondială s-a dublat, în timp ce producția longilinului stat sud-american s-a triplat, Chile ajungând să asigure aproape o treime din producția mondială de cupru. Interesant este faptul că, în ultimii 10 ani, producția chiliană a bătut pasul pe loc, totuși.
Dar o astfel de situație nu pare a fi în măsură să-i descurajeze pe investitori, acei capitaliști de marcă, ce bântuie bursele și teritoriile industriale ale planetei, în căutarea unor oportunități de valorificare a capitalului pe care îl dețin. Mecanismul este simplu: undeva, în Atacama (sau în Congo, sau în Zambia) există zăcăminte de cupru care trebuie exploatate.
Capitalurile locale sunt puține și rarefiate, dacă nu cumva lipsesc cu desăvârșire, deci capitalurile internaționale sunt mai mult decât binevenite. Oportunitățile sunt nenumărate: mina în sine (care trebuie utilată), transportul materiei prime (care trebuie asigurat cu camioane uriașe sau benzi transportoare), uzina de prelucrare (care trebuie dotată cu echipamente moderne și performante).
Și, desigur, să nu uităm energia electrică, care este necesară pentru toate procesele tehnologice, cu precădere pentru energivora operațiune de rafinare a cuprului și aducerea lui la acea înaltă puritate care îl face atât de util. În acest crenel specific a dat buzna un mare număr de investitori, deciși să furnizeze indispensabila energie electrică prin construirea în inima deșertului a unor uriașe centrale care captează energia solară prin panouri fotovoltaice și o transformă direct în energie electrică utilizabilă în industrie.
Trebuie mai întâi să vă explic un lucru: dintotdeauna mobilitatea capitalului (acea sumă de bani care are drept menire auto valorificarea, adică înmulțirea cât mai consistentă) a fost un fenomen economic de amploare.
În ciuda nenumăratelor și savantelor studii de piață, de conjunctură și de marketing, saltul capitalurilor din sectoare economice cu randament în scădere spre sectoare care „explodează" este în bună măsură necontrolată, intuitivă și pripită. În condițiile contemporane, de circulație ultrarapidă a informațiilor, mișcarea capitalurilor capătă o reactivitate de-a dreptul înspăimântătoare.
Și nu mă refer aici la capitalurile speculative, care își petrec viața prin burse, sunt supuse la mii de tranzacții ultra rapide în fiecare zi, dau ocol planetei odată cu soarele (pentru a prinde ora de deschidere a fiecărei burse lăsate pe pământ de zeul ban) și speră că vor obține măcar un profit aflat mult după virgula zecimală. Nu, mă refer la capitalurile „adevărate", adică la sumele de bani disponibile pentru investire în ceea ce se numește „economia reală", adică în acele locuri în care ia naștere cu adevărat valoare, prin producerea de bunuri și servicii.
S-ar zice că în acest domeniu, întrucât vorbim despre „bani adevărați", și nu despre bani care se plimbă prin conturi, dar nimeni nu-i va putea lua vreodată în valiză, ar trebui ca prudența, spiritul prospectiv, cumpătarea să fie la ordinea zilei. Vezi să nu! Enel Green Energy, EDF, Marubeni, Pattern Energy, SunPower sunt doar câteva dintre firmele importante care dezvoltă proiecte gigantice în deșertul Atacama.
Doar în anul 2015, puterea instalată în centrale cu panouri fotovoltaice a crescut cu peste 1 GW (spre comparație, întreaga putere instalată în sistemul energetic național al României este de 17 GW!) Foarte bine, veți zice. Avem aici un strălucit exemplu al puterii capitalismului glorios, care realizează cu mijloace ultramoderne capacități de producție care asigură satisfacerea tuturor nevoilor consumatorilor...
Foarte adevărat! Dacă energia electrică ar fi apă, demult deșertul Atacama ar fi devenit un lac imens, populat cu pești și plauri. Aceasta fiindcă centralele solare din deșertul Atacama sunt atât de demăsurate față de cererea efectivă din zonă, încât prețul de livrare în 192 de zile din anul 2015, deci mai bine de jumătate de an, a fost 0. Zero!
Care este randamentul unei astfel de investiții? Vă las să dați singuri răspunsul. Pentru moment, nu acoperă nici măcar costul desprăfuirii mării de panouri, Atacama fiind cel mai uscat deșert cald al planetei, cu zone care nu au văzut niciodată ploaia. Statul chilian are în plan construirea unei linii de înaltă tensiune, lungă de 2.600 km, care să unească această zonă cu restul mai fertil și mai populat al țării.
Dar, întocmai ca pe meleaguri dâmbovițene, sărmanul stat are în spinare o tagmă de jefuitori care trebuie să-și umple de urgență buzunarele. Și atunci, va fi poate căutat un investitor serios, responsabil și cu bani, care va face calcule laborioase, va mirosi profitul cel gras și își va investi capitalul în ridicarea acestui imens proiect energetic. Pentru ca, pe urmă, confruntat cu rezultatele dezamăgitoare ale investiției sale, să constate cu năduf că mai bine și-ar fi investit bănuții în funii de întins rufele.
