“Pesemne c-a şi venit de vreme ce n-a mai venit...”

Cred că această frază a lui Ion Creangă îşi are locul cum nu se poate mai bine dacă încercăm să definim faptul că în cei douăzeci de ani de la aşa-zisa rupere cu sistemul comunist nu am avut propriul moment de “trezire”, de “prindere” a istoriei, care se pare că ne ocoleşte de şaizeci de ani încoace.

De fapt, înţelegerea zicerii lui Creangă, pe care am raportat-o la trecerea ultimelor două decenii, se referă la absenţa marcării unui punct de cotitură, a ruperii cu trecutul, cu tătucul, cu conducătorul iubit sau cu statul totalitar, fie el şi remodelat şi adaptat la “cerinţele” moderne ale unei ţări intrate pe uşa din dos a Europei. Că am ajuns în anul acesta într-o situaţie comparabilă cu cea din 1989 spune totul despre absenţa în decursul a douăzeci de ani de cvasi-democraţie a unui “turning point” istoric, o angajare asumată a punerii ţării pe o linie democratică în adevăratul sens al cuvântului.

 

Probabil acel moment, vorba marelui povestitor, a existat cândva, în aceşti ani, însă atât politicienii, cât şi marea majoritate a populaţiei româneşti au trecut pe lângă el. Dacă nu s-au ferit să aibă o reacţie cu bună ştiinţă, atunci desigur tocmai atunci stăteau cu ochii închişi; sau, mai degrabă, cu privirea aţintită doar spre propria ogradă, spre propria bunăstare şi înmulţire a averii. Momentul, deci, s-a pierdut, nu ştim exact când, dar de vreme ce ne aflăm iarăşi acolo de unde am plecat înseamnă că el nici n-a fost. După ce tăierea salariilor şi pensiilor se va fi înfăptuit, prognozele economice spun că puterea de cumpărare a românului va fi exact aceeaşi cu cea din 1989.

 

în plus, telefoanele ne sunt ascultate la fel ca şi atunci. Un singur om, de o bucată de vreme bună, conduce România. Guvernul nu există, primul ministru nu face altceva decât să încerce să ţină pasul cu ordinele venite de la Cotroceni. Iar dacă ar fi să le dăm crezare profesorilor, care au fost ameninţaţi de politicieni că îşi pot pierde serviciul dacă ies la demonstraţie, atunci nota sumbră a anilor de după Revoluţie se face simţită din ce în ce mai pregnant. De ce a trebuit ca mare parte a unui întreg popor care şi-a plâns morţii în decembrie 1989, morţii sacrificaţi pentru democraţie şi respectarea drepturilor fundamentale ale omului, să reînchidă ochii şi în ultimii şase ani să se întoarcă pas cu pas pe drumul acela al pierzaniei pe care unii dintre noi l-am considerat părăsit pentru totdeauna?

 

Două au fost cauzele, în mare, care au favorizat întoarcerea României în era statului poliţienesc. Mai întâi, cea mai nocivă este apariţia pe prima scenă politică a unui om care prin fiecare gest al său nu a făcut altceva decât să scoată din acest popor una din cele mai urâte trăsături caracteriologice: URA. Ura aproapelui, ura politicienilor împotriva altora, a tuturor categoriilor sociale împotriva celorlalte şi a fiecăreia faţă de cealaltă. Fiecare din noi avem înlăuntrul nostru acel diavol pe care prin educaţie şi religie încercăm să ni-l dominăm. Sub malefica influenţă a acestui om care se află acum în fruntea ţării, zeci, sute de oameni pe care poate îi cunoşteam ca oameni cu bună-credinţă şi-au schimbat, parcă, firea.

 

Acest om a reuşit să scoată răul din cei care şi-l stăpâneau şi care chiar uitaseră de existenţa acestuia în propria fiinţă. La îndemnul acestuia a început, perfid, campania de discreditare a instituţiilor fundamentale ale Statului, începând cu cea mai importantă, Parlamentul României, şi ajungându-se acum la compromiterea definitivă a Curţii Constituţionale şi a însăşi Constituţiei României.

 

în al doilea rând, vinovăţia cade pe “marii” intelectuali ai poporului, cei cărora le-a plăcut să fie numiţi “conştiinţe ale neamului” şi care nu numai că n-au luptat, aşa cum ar fi aşteptat întreaga ţară de la ei, cu terfelirea Constituţiei şi a Statului de drept, ci s-au pus în slujba “modernizatei” dictaturi. Iar dacă or să moară pensionari de foame şi din lipsă de hrană şi de medicamente, vinovatul principal nu va fi preşedintele, care cu cinism a crezut că are drept de viaţă şi de moarte asupra acestor necăjiţi. Istoria, dacă România va mai avea libertatea să şi-o scrie, va consemna ca ucigaşi ai pensionarilor pe cei care aveau instrumentele necesare să descopere, încă de la primele semne, acest derapaj antidemocratic: pe marii intelectuali, care prin pactizarea cu o putere ilegitimă şi nocivă s-au făcut ei înşişi complici la situaţia existentă, dar şi la ceea ce va urma.

 

 Căci dictatura, chiar şi “modernizată”, îşi are propriile “reţete”: anihilarea vocilor libere, presiuni asupra ziariştilor incomozi, înscenări, procese, dosare întocmite la comandă etc. Aştept cu nerăbdare primele texte laudative ale d-lor Patapievici, Liiceanu şi Pleşu & Compania după primii morţi dintre pensionarii care vor sucomba de foame sau din lipsa medicamentelor. Aştept cu nerăbdare zicerile unui Traian Radu Ungureanu şi ale altor lingăi oficiali când sacrificiile umane comandate de la Cotroceni, aşa cum nici un preşedinte şi nici un guvern din lume nu au făcut, îşi vor fi arătat sinistrele roade...

 

Am intrat pe uşa din dos a Europei, cu greu, şi iată că am rămas acolo, în spatele uşii întredeschise, aşteptând semnalul primului politician al ţării pentru a ieşi definitiv din lumea civilizată. Am ratat momentul extraordinar pe care istoria ni l-a oferit, acela de a termina pentru totdeauna cu trecutul totalitar. Tentaţia dictaturii a fost mai puternică. A fost de ajuns un singur om ca România să scoată din ea tot ce avea mai grotesc şi mai nevolnic. Şi probabil că nu întâmplător lui Noica îi plăcea mult această frază a lui Ion Creangă, pe care am reluat-o în titlu. El cu siguranţă ştia de acest mare talent al românilor, de a pierde cu seninătate “momentele” propriei istorii, ca şi cum acestea n-ar fi existat vreodată.