Desigur că tragicul deznodământ al concertului de la clubul „Colectiv" le-a declanşat, dar se înşală cine le-ar reduce la acesta. Nemulţumirea în ţară este vastă şi nu de câteva zile. Raţiunile sunt numeroase. Oriunde mergi - la oraş şi la sat, în instituţii şi firme, în nord şi sud, est şi vest - întrebările sunt aceleaşi: De ce se strică orice? De ce nu se rezolvă nimic? Nimeni nu vede abuzurile? Chiar nimeni nu răspunde? Au fost alegeri prezidenţiale care au înlocuit vârful unui regim detestat, dar nu au adus încă schimbarea aşteptată.
Mişcările de protest au pus în lumină - fie şi în lozinci uneori naive - o seamă de fapte. Privatizarea industriei s-a făcut - spre deosebire de reuşita altor ţări - cu două efecte nefaste: dezindustrializarea şi îmbogăţirea frauduloasă a unora. Aruncarea în şomaj a sute de mii de oameni şi lipsa de orizont au urmat. Democraţia - în alte ţări veritabil motor al schimbărilor benefice - s-a oprit la tehnici de manipulare, încât planează îndoiala asupra legitimităţii aleşilor. Decidenţii par să nu cunoască faptul că în democraţie nu-şi are loc formula „eu am decis", decât cu riscul de a trece în altceva. S-a îmbrăţişat înţelegerea politicii ca simplă luptă pentru căpătuială a persoanelor, evident cea mai rudimentară dintre înţelegeri. Intrată pe mâna unor responsabili de circumstanţă, educaţia a devenit, la rândul ei, de mântuială. Biserica majoritară - cu răspunderi inevitabil crescute în condiţiile societăţii postseculare - a îmbrăţişat pasivitatea, chiar şi atunci când a fost, de fapt, lovită prin legile adoptate.
Incapacitatea de a rezolva probleme, neputinţa de a concepe soluţii, improvizarea continuă, ascensiunea oamenilor nepotriviţi în funcţii nepotrivite, cleptocraţia sunt semnalizate justificat de mişcările de protest actuale. Ele au meritul de a reaminti aceste fapte din perspectiva nevoii de a se găsi rezolvări, în sfârşit.
Desigur, problemele României sunt de aşa natură încât nu se pot dezlega fără analiză, chiar dacă reacţiile pasionale sunt de înţeles. Cele mai multe probleme nu mai ţin de trecut, căci s-au scurs douăzeci şi cinci de ani din 1989 încoace. Nu sunt probleme datorate străinilor căci, din nefericire, România actuală este mai curând ocolită de investitori, iar politicile ei sunt de adaptare fără inovare. Nu sunt probleme eminamente punctuale, ci structurale, ale instituţiilor din societate. Nu sunt probleme ce se pot rezolva altfel decât prin pluralism şi dezbatere argumentativă asupra programelor intrate în competiţie. Nu aşteptarea de persoane salvatoare, ci democraţia deschisă la orice nivel spre discuţie şi argumente mai bune este calea soluţionării.
Cum se poate valorifica potenţialul de schimbare a ţării conturat de mişcările de protest actuale? În faţă sunt trei eventualităţi: mişcările să rămână fără urmări semnificative, mişcările să fie confiscate de grupuri, mişcările să aibă urmări benefice în sensul unei salutare schimbări în societate.
Nu trebuie minimalizate dificultăţile vieţii majorităţii covârşitoare a concetăţenilor şi nu dă rezultate durabile escamotarea problemelor. Unii oamenii pot fi minţiţi un timp, dar nu pot fi minţiţi toţi oamenii, tot timpul. Recunoaşterea cu acurateţe a problemelor şi deschiderea dezbaterii organizate asupra unor programe sunt abia primul pas spre normalizare.
Confiscarea protestelor şi exploatarea lor de către grupuri este, se ştie, riscul imanent mişcărilor de protest ce nu au de la început platforme stabilite şi organizare minimală. S-a observat, de altfel, din autopropunerile de participare la reuniunea cu „strada", convocată la Cotroceni, interesul unora de a face carieră politică pe umerii mişcărilor de protest, de data aceasta împrumutând straie de societate civilă. Va depinde de mişcările însele dacă sesizează sau nu pericolul confiscării şi dacă îi pot face faţă. La acest pericol există un antidot în situaţia creată: reunirea revendicărilor într-un document coerent şi stabilirea ulterioară a persoanelor care se angajează să-l pună în aplicare. Nu invers.
Alternativa fructificării benefice a protestelor, în serviciul societăţii, presupune, la nivelul zilei de azi, asumarea cu toate consecinţele a cel puţin patru adevăruri simple.
Nu se poate determina satisfacerea de revendicări justificate rămânând doar la metafore - nici la cele politice, nici la cele antipolitice. Chiar şi cea mai izbutită metaforă poate mobiliza, dar nu dispensează de cunoaşterea realităţilor - o cunoaştere prozaică, căci trebuie să fie precisă şi riguroasă. Adică, în termenii economiei, ai dreptului şi ai altor discipline. Trecerea de la idee la acţiune nu este directă, dacă este ca prima să nu fie desfigurată, iar cealaltă să nu fie gratuită.
Nu se fac paşi înainte cu apucături de dreaptă primitivă, cum nu dau rezultate nici apucăturile de stângă primitivă. Crearea de noi falii într-o societate oricum scindată sau continuarea celor existente nu duce la nimic bun. Generalitatea şi simetria libertăţilor şi drepturilor este singura bază viabilă a unei societăţi care-şi rezolvă matur problemele. Se vede prea bine că antagonizarea societăţii a servit regimul ultimei decade, dar costurile se plătesc mult timp.
Nu se obţin rezultate durabile în afara sistemului instituţional. Acesta trebuie preluat şi apoi modificat prin legislaţie chibzuită. Se pot critica legile date de un Parlament, dar este contraproductivă dispreţuirea instituţiei. Se pot dezaproba partide şi lideri, dar nu există democraţie fără partide şi partide fără lideri. Cineva poate prefera pretinşi „tehnocraţi" unor politicieni compromişi cel puţin de sărăcia de soluţii; dar, până la urmă. se impune adevărul că orice societate se conduce politic, în accepţiunea necoruptă a termenului. Desigur, este un semn alarmant acela că partidele existente nu au luat în seamă la timp opiniile cetăţenilor şi că nici acum, la ora protestelor, nu intră în dezbatere cu propuneri care să ţină seama de acestea. Celui care trăieşte din politică ar trebui să-i fie limpede şi la noi că numai în măsura în care are soluţii la problemele comunităţii se legitimează. Ani prea mulţi de degradare a dezbaterii din societate şi din partidele însele îşi spun din greu cuvântul.
Nu se ajunge departe fără a se ieşi din confuzia existentă a valorilor şi a lăsa să vină în faţă oameni pricepuţi, capabili să gândescă soluţii la scara comunităţii respective. În societăţile modernizate, nu vârsta, nu afinităţile oamenilor contează în exercitarea de funcţii publice, ci competenţa şi anvergura lor.
Ştim din istorie ce a urmat în agricultură când s-a aplicat persecutarea celor care dobândiseră a anumită stare: o deteriorare de care satele se resimt şi astăzi. Ne amintim ceea ce s-a petrecut cu industria când s-a mers pe segregare politică: a fost smulsă din mâna unor profesionişti şi parţial anihilată. Se vede bine că la noi unii nu pot ajunge în funcţiile pe care le doresc, neavând meritele cuvenite, dar cer insistent să fie interzişi alţii, iar când reuşeşte segregarea, urmarea îi costă pe toţi: o invazie a diletantismului şi cupidităţii, ce compromit în plus.
Schimbarea instituţiilor este cel puţin la fel de complicată ca şi schimbarea unei economii şi ar trebui făcută cu cei care au anvergura să o proiecteze şi să o implementeze. Şi în acest domeniu, lucrul bine făcut iese atunci când este mai întâi bine gândit şi apoi executat cu pricepere.
